Manipulări pe portativ

Într-un număr din luna august 1987 al revistei Flacăra, cititorii descopereau cu uimire o cronică a Festivalului de la Mamaia, scrisă cu profesionalismul și îndârjirea omului care știe despre ce e vorba. Autorul, un celebru critic muzical al vremii, nu se sfia să afirme, sus și tare, negru pe alb, că „festivalul de muzică ușoară, un eveniment estival dedicat iubitorilor muzicii ușoare sau pop se transformă încet-încet într-o manifestare dedicată cântecului patriotic sau militant. Sunt destule spectacole care preamăresc construcția eroică a socialismului, dar la Mamaia, în plină vară trebuie să cântăm iubirea, marea, dragostea de frumos”. În 1987, cineva avea curajul să-și ridicea demn fruntea și să  spună adevărul. Articolul a produs oarece fiori pe spinările plecate ale unora sau altora, niște domni care, după 1989, și-au smuls câteva pagini jenante din propriile biografii, lăsându-și plete și purtând ținute fistichii pentru a demonstra cât de mult au fost ei atașați nemuritoarei cauze a libertății poporului. Dar despre asta, cu altă ocazie. Ce e însă important: în acea epocă, pe care am putea-o numi eufemistic „complicată”, se mai spunea, din când în când, adevărul. Chiar dacă pentru asta era nevoie de un oarecare make-up ideologic, un citat din vreo cuvântare, un fragment dintr-o teză sau un binecunoscut portret inserat pe două treimi din pagina întâi a publicației. Așa era atunci, însă asta nu oprea niciodată untdelemnul să țâșnească spre suprafața apei.   

Acum, în 2022, când nu știu și nu pot pricepe ce anume poate opri un om să fie onest cu el însuși și cu cei din jur, am asistat la o ediție de-a dreptul stânjenitoare a concursului european Eurovision, transformat ad-hoc într-un soi de „carmina impudens”. La momentul jurizării, prezentatorul galei s-a prefăcut că nu poate intra în direct cu Televiziunea Română. „Sunt probleme tehnice grave, deci ce-ar fi să votăm noi aici în numele României?” Adică, să dăm 12 puncte Ucrainei… TVR a prezentat ulterior situația reală: juriul din țara noastră nu acordase nici un punct Ucrainei, primele în clasamentul întocmit la București fiind Moldova, 12 puncte; Grecia, 10 puncte; Polonia, 8 puncte. După câteva ore, văzând că forumurile și blogurile au explodat de furie, organizatorii au venit cu o explicație aberantă: șase țări (România, San Marino, Polonia, Muntenegru, Azerbaidjan și Georgia) au făcut un blat, ca să-și acorde voturi reciproc, drept pentru care juriile acestor state au fost eliminate din concurs, numărul maxim de voturi fiind acordat, evident, Ucrainei. Bineînțeles, nimeni nu a prezentat, nici până azi, vreo dovadă. Cu alte cuvinte, un vot politic, smuls cu cleștele prin fals, minciună, mistificare. Toată compasiunea pentru vecinii noștri, însă aici era vorba despre un concurs muzical, nu despre o strângere de fonduri sau despre o campanie de glorificare a cuiva. După treizeci și cinci de ani, ne-am întors de unde am plecat, de fapt, greșesc, nu, nu ne-am întors: e mai rău ca atunci. Pe deasupra, băieții din Ucraina, altfel foarte simpatici, au falsat pe toată durata interpretării (de emoție, ni s-a spus), iar cântecul este de o copleșitoare banalitate – înțeleg că este adorat de soldații ucraineni, fiind un fel de Lili Marlene sau de La Chilia în port.  De mulți ani, acest concurs a devenit un soi de tribună politică, fără legătură cu muzica. Ceea ce s-a întâmplat în urmă cu o săptămână îl transformă însă într-o – aș încerca o parafrază – manifestare eșuată. Un proiect compromis rușinos, ca multe altele scornite pe Bătrânul Continent, din cauza îmbâcselii, arbitrariului și incapacității organice deja de a nu mai vedea adevărul din spatele politizării excesive. Da, mai rău ca în 1987. (Dragoş CIOCĂZAN)