Mândră corabia, dar unde-i cârmaciul?

Stabilitatea unui obiect plutitor depinde de mai mulți factori, cel mai important fiind, evident, apele în care se scaldă. Dacă sunt limpezi și liniștite, viața pe punte este o continuă sărbătoare. Nu există pericolul să ți se verse în poală cafeaua, supa fierbinte sau cocktailul cu tot cu umbreluțe, pai și cireașa din vârf. În cazul în care sunt tulburi și agitate, apar probleme grave de stabilitate, pe lângă care câteva pete de cafea pe rochie sunt o bagatelă. Ancora are și ea rolul ei, însă hotărâtor este locul în care ancorezi. E greu în lumea de azi să găsești un golf liniștit, dar nu e chiar imposibil dacă știi să navighezi printre stânci și recifuri înșelătoare. De departe, personajul cheie rămâne cârmaciul. El face diferența între iahtul de fițe și epava ruginită de pe fundul mării. Tot el trebuie să știe cum să întoarcă roata timonei astfel încât să taie valul pieptiș.

Dacă ne-am învrednici să transpunem acest scenariu strict tehnic în viața reală, vom constata că lucrurile se potrivesc de minune, totul începând să semene cu un film turnat pe o mare învolburată, în care figuranți suntem noi, ceilalți, toți. Corabia pe care plutim ne cam aruncă de pe o punte pe alta. În ultimul timp, ne azvârle în cala goală, acolo unde își fac veacul, conform tradiției, o mulțime de rozătoare. Bătrânul continent începe să aducă periculos de mult cu un transatlantic  luxos al cărui „meșter cârmaci” a părăsit timona pentru îndeletniciri mult mai plăcute.  Golful liniștit a devenit o himeră, apele sunt mai tulburi ca niciodată, iar ancora a pierit înghițită de valuri după ce lanțul obosit de atâta rutină a cedat. Și opulența a început să pălească. Frigul începe să se facă simțit în cabine, porțiile, deși servite în vase fine din porțelan sunt din ce în ce mai sărace, banalul duș zilnic a fost înlocuit cu o găleată de apă neobișnuit de rece aruncată pe corp și, îngrozitor pentru unii, vom fi nevoiți să punem mâna pe perie pentru a lustrui vârtos puntea. Vom înlocui argintăria bine lustruită cu briceagul de pădurar, mă rog, ranger, cum se numește acum meseria respectivă. Lovitura nu a venit din senin, dar ne-a luat pe nepregătite, ca mai toate relele abătute peste Europa, dintotdeauna. Succesul s-a bazat timp de decenii pe o vasalitate economică nedeclarată vreodată oficial, dar perfect funcțională, față de marele vecin de la Răsărit. Materiile prime ieftine și o uriașă piață de desfacere au cântărit mai greu decât libertatea clamată doar la zile de sărbătoare. Acum, când robinetul a fost închis, câteva mari puteri își plesnesc coapsele și obrajii a disperare, fiindcă basmul a luat sfârșit, iar eroul pe cal alb întârzie să își facă apariția. Și astfel, asistăm la un lucru nu tocmai foarte rar în istorie, dar complet neobișnuit pentru cultura politico-economică europeană: transferul de vasalitate. Unde? Peste ocean. Amenințată de spectrul foametei, al penuriei de combustibili fosili, căzută în propria capcană a fanteziilor ecologiste, cu industriile strategice în colaps, lumea europeană se vede nevoită să apeleze la aliatul de peste mări, singura opțiune logică. Logică dar îngrozitor de costisitoare. După ce ne-am lămurit, cu mic cu mare, că panourile fotovoltaice și moriștile nu vor putea alimenta niciodată, de exemplu, industria siderurgică, vitală pentru economia unui stat dezvoltat, suntem nevoiți să găsim soluții în altă parte. Sau să renunțăm complet la perspectiva mașinistă a lumii.

Pentru asta însă e nevoie să ținem drumul drept și să fim corecți unii față de ceilalți. Vasul de croazieră pe care ne-am îmbarcat și noi, ceva mai târziu, e drept, are nevoie urgent de cârmaci, deriva trebuie oprită, nu e timp de pierdut. Unde îl vom găsi pe „meșter” nu știu să vă spun. Răspunsul, cred, stă ascuns în solidaritatea, unitatea și coerența tuturor națiunilor îmbarcate. (Dragoş CIOCĂZAN)