Mănăstirea Voroneţ- Capela Sixtină a Estului

Printre „perlele” moldave moştenite de la marele domnitor Ștefan cel Mare se află şi Mănăstirea Voroneţ, cea care este supranumită Capela Sixtină a Estului.  Mănăstirea Voroneţ este un complex monahal medieval construit în satul Voroneţ, astăzi cartier al oraşului Gura Humorului (jud. Suceava). Mănăstirea se află la 36 kilometri de municipiul Suceava şi la numai patru kilometri de centrul oraşului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai trei luni şi trei săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme. De mici proporţii, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puţinele monumente de arhitectură religioasă din Nordul Moldovei care-şi păstrează în mare măsură forma iniţială. În anul 1547, mitropolitul Grigore Roşca, văr al lui Petru Rareş, a iniţiat adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluţie unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat. Peretele de Vest al pridvorului, un perete plin, fără nicio deschidere, precum şi pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streaşină, sunt lucrări ce au dat construcţiei o mare strălucire. Mănăstirea Voroneţ a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava din anul 2004; de asemenea, lăcaşul de cult este inclus în patrimoniul mondial UNESCO.
Complexul monahal a fost înălţat pe valea râului Voroneţ, pe locul unde se afla o biserică de lemn. Când lucrările de construcţie se apropiau de final, Ștefan cel Mare dăruieşte mănăstirii, printr-un act de la 17 august 1488, moşia ştilbicani. Odată cu încheierea construcţiei, biserica a preluat vechiul hram al Sfântului şi Slăvitului Marelui Purtător de Biruinţă Gheorghe. Încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar mai ales după 1488, mănăstirea devine un important centru de credinţă şi cultură din Moldova medievală. Se consideră că apariţia monahului Daniil la Voroneţ, după o perioadă de şedere la Mănăstirea Putna şi de sihăstrie, a dat nu numai un impuls vieţii monahale din acest lăcaş, dar a şi imprimat un nivel de viaţă duhovnicească deosebit de înaltă. Ștefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii, pe lângă o serie de moşii, şi mai multe cărţi, cel mai relevant exemplu fiind Tetraevanghelul din 1490, dar şi veşminte şi odoare bisericeşti. Acest lucru a fost practicat şi de urmaşii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, care dăruiesc sau confirmă anumite donaţii către mănăstire. Deseori, aceste donaţii se făceau atât cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cât şi la alte sărbători religioase. În pomelnicul mănăstirii sunt înscrişi spre pomenire boieri cu cele mai înalte ranguri, cu membrii familiilor lor, ceea ce arată importanţa mănăstirii ca fiind unul dintre cele mai importante lăcaşuri de cult ale Moldovei pe parcursul secolelor XV-XVIII.
În 1490, la Voroneţ se fondează o „scriptoria” în care erau copiate cărţile necesare oficierii slujbei religioase, cel mai bun exemplu fiind copierea unui Tetraevanghel de la 1490 de către călugărul Pahomie, din partea locului. Se consideră că aici a fost înfiinţată, ca şi la alte mănăstiri, o şcoală de slavonie unde erau aduşi pentru instruire şi educaţie copii de boieri şi de preoţi care învăţau pentru a deveni preoţi, copişti de cărţi, dieci pentru cancelariile ţinuturilor şi oraşelor, dascăli pentru biserici şi şcoli. Descoperirea Psaltirei voroneţene şi a Codicelui voroneţean i-a determinat pe cercetători să considere că, de pe timpul aflării lui Grigore Roşca la Voroneţ, activa o şcoală mănăstirească în care se studia în limbile slavonă şi română. Puţine sunt însă exemplele care ar demonstra că un tînăr sau un monah şi-a făcut studiile la Școala mănăstirească de la Voroneţ. În una dintre însemnările de pe Tetraevangheliarul din 1550/1551, dăruit de mitropolitul Griogore Roşca, mănăstirii Voroneţ: … unde din fragedă copilărie m-am închinat lui Dumnezeu, cu rugăciunea Sfântului părinte al nostru Daniile cel nou, şi unde am primit cinul îngeresc, şi unde mult m-am trudit cu sufletul, reiese că înaltul prelat moldovean s-a format ca preot sub supravegherea monahilor din partea locului. O înviorare deosebită a vieţii monahale pe diverse planuri a cunoscut Mănăstirea Voroneţ pe timpul egumenului Macarie (1756-1782), cînd s-au construit noi chilii, a fost reparată biserica, au fost reparate cu insistenţă proprietăţile mănăstireşti, efectuându-se în acest scop şi întocmirea, în 1775, a unei Condici de averi de tot felul, au fost procurate cărţi noi, a crescut numărul monahilor. După anul 1775, când are loc anexarea teritoriului amplasat în N-V Moldovei (Bucovina) de către Imperiul Habsburgic, are loc o diminuare treptată a privilegiilor şi drepturilor de care se bucurau odinioară bisericile şi mănăstirile ortodoxe, lucru ce a dus la o serie de nemulţumiri, astfel, pe 13 noiembrie 1782, egumenii de la şapte mănăstiri, printre care şi Inochentie al Voroneţului, se întrunesc pentru a alege doi delegaţi care urmau să prezinte cererile lor împăratului Iosif al II-lea, pentru recunoaşterea vechilor privilegii, aceleaşi cerinţe fiind înaintate şi episcopiei ortodoxe din Cernăuţi; în cele din urmă, la cerinţe s-a răspuns printr-un compromis ce prevedea desfiinţarea schiturilor şi reducerea numărului de călugări. A fost creat un fond bisericesc ce a avut drept scop controlul veniturilor bisericilor şi mănăstirilor şi au fost secularizate moşiile mănăstirilor, Voroneţul nefăcând excepţie în acest caz.
După 1785, Biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneţ a rămas să activeze ca biserică parohială pînă în 1991 şi o mare parte din relicvele mănăstirii au fost transferate la mănăstirile Teodoreni, Suceviţa, Putna. După 1918, biserica fostei Mănăstiri Voroneţ a fost declarată de statul român drept monument istoric. Acest statut îl are până în prezent. În perioada socialistă aici s-au efectuat o serie de săpături arheologice, dar şi restaurări ce au fost apreciate contradictoriu. Prin decizia nr.1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, pe baza adresei Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5373, acelaşi an, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală după 206 ani, de data aceasta fiind obşte de călugăriţe.
Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În scenele din altar şi din naos, artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atenţia mai ales: Cina cea de Taină, Împărtăşirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (în altar), Ciclul patimilor şi tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos). Pictura exterioară a Voroneţului, datând din timpul domniei lui Petru Rareş, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reuşit ansamblu al artei feudale moldoveneşti. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viaţă, însufleţite, fireşti. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare, în care predomină verdele şi albastrul, prin compoziţia larg desfăşurată a diferitelor scene. Faţada de Vest, cu impresionanta scenă a Judecăţii de Apoi, este alcatuită compoziţional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli aşezaţi pe scaune. De la picioarele Mântuitorului porneşte un râu de foc în care păcătoşii îşi află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie şi Protopărinţii neamului românesc – având spre Nord un grup de credincioşi călăuziţi de Sfântul Apostol Pavel, iar spre Sud grupurile de necredincioşi care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântareşte faptele bune şi faptele rele, lupta dintre îngeri şi demoni pentru suflete; în zona de Nord – Raiul, iar în cea de Sud – Iadul. O notă caracteristică a acestor fresce o constituie şi bogata imaginaţie creatoare a realizatorilor ei, care introduc în compoziţie elemente folclorice (spre exemplu, arhanghelii care suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii, reţin atenţia jilţurile şi stranele din secolul al XVI-lea (printre altele, un jilţ domnesc, o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roşca, din pridvor, şi mormântul sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos. Ca o curiozitate, aici, pe celebrele fresce pictate, printre simbolurile creştine  apar şi semnele zodiacale, zodii pe care de-a lungul timpului biserica le-a respins. Lângă cele 12 zodii, pictorii au aşezat doi îngeri care strâng constelaţii de pe bolta cerească asemenea sulurilor unui pergament. (la sfârşitul acestei lumi – sfârşitul timpului, pământul se va cutremura, iar „…cerurile se vor strânge ca un sul de  hârtie” – Isaia, Cap. 34.4 – Biblia Ortodoxă; astfel, Dumnezeu îşi va strânge cortul său).
La Voroneţ, celebra culoare albastrul de Voroneţ sau albastrul azurit, cum a fost denumit de specialişti, este culoarea care în ultimii ani a ridicat mari probleme restauratorilor. Deşi a fost folosit şi la alte mănăstiri din Bucuvina, albastrul cu care este pictată mănăstirea Voroneţ este unic, având o lumină aparte. Cercetătorii au reuşit să descopere că la baza acestei culori stă azuritul, o piatră albastră care se extrage din mine aflate tocmai în China, Franţa sau în Africa. Meşterii de pe vremuri au măcinat foarte fin azuritul pentru a obţine culoarea albastră. Praful fin de azurit a fost amestecat cu o substanţă organică pe care analizele de laborator nu o pot identifica. Datorită acestei substanţe, albastrul de pe zidurile mănăstirii rezistă de sute de ani. Există o legendă potrivit căreia meşterii care lucrau la pictarea bisericii mănăstirii erau alimentaţi cu butoaie de ţuică de prune, parte din această băutură ajungând în compoziţia culorilor. Studiile de laborator chiar au confirmat faptul că în tencuiala bisericii Mănăstirii Voroneţ există urme de ţuică.
Din salba de bijuterii mănăstireşti moldave, şapte biserici cu pictură murală din Nordul Moldovei au fost incluse, în anul 1993, pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Este vorba despre bisericile: Arbore, Humor, Moldoviţa, Pătrăuţi, Probota, Suceviţa şi Voroneţ.
Surse: manastireavoronet.ro; identitatea.ro; romanianmonasteries.org; crestinortodox.ro; savizitam.ro; adevarul.ro; tripadvisor.com; ideidevacanta.ro; basilica.ro (George V. GRIGORE)