Mânăstirea Tutana şi misterele sale

Legenda spune că pornind la vânătoare de mistreţi, domnul Negru Vodă a luat urma sălbăticiunilor, care l-au purtat mai întâi prin codrii adânci, scoţându-l apoi într-un loc de o frumuseţe care l-a lăsat fără grai. Pe loc, Negru Vodă a hotărât să ridice acolo un schit. Aşa începe istoria Tutanei, o biserică din seria superbelor ctitorii ale Basarabilor. Urmaşii lui Negru Vodă au continuat, şi ei, să se ocupe de ea. Sute de ani au tot clădit-o şi reclădit-o. Cu ziduri de cărămidă portocalie, alternând rafinat cu albul mortarului şi cu arhitectură austeră, care-i imprimă un aer mistic şi monahal.

• Mănăstirea Tutana este localizată în zona de nord-vest a judeţului Argeş (sat Tutana, comuna Băiculeşti), în apropierea vechii cetăţi de scaun a Ţării Româneşti, Curtea de Argeş. Ansamblul monastic Tutana – unul dintre cele mai importante de acest gen din ţară – este format din: biserică, turnul-clopotniţă, casa domnească a lui Mihnea Turcitul şi chiliile situate la limita incintei.

Tutana, spun vechile zapisuri, a fost ridicată de călugări români veniţi de la schitul Cutlumuş din Muntele Athos, pe la 1300. Călugării valahi nu prea „gustau” viaţa de obşte la Sfântul Munte, preferând izolarea. Ajunşi la Tutana, i-au ales viitoarei lor sihăstrii hramul Sf. Atanasie din Athos, singura biserică românească cu acest patron. Povestea spune că monahii au voit mai întâi să-şi ridice mânăstirea deasupra satului, pe un deal, într-o poiană frumoasă. (numită şi azi Dealul Bisericii). Dar, ori de câte ori înfigeau în pământ crucea pentru mânăstire, o găseau mutată peste noapte în vale. Şi minunea s-a întâmplat de trei ori. Atunci au înţeles călugării că locul acela nu e pe placul lui Dumnezeu. Au ridicat biserica în vale, pe un teren mlăştinos. Şi viaţa călugărească a înflorit. Monahii valahi s-au putut izola în voie în mânăstire şi prin pădurile din jur. Toţi căutau isihia, liniştea sfântă şi asceza severă. În urmă cu 700 de ani, Tutana devenise o lavră românească cu spiritualitate puternică. Şi, ca în Athos, călugării Tutanei trăiau după ora bizantină. Ziua liturgică începea seara, iar slujbele se ţineau noaptea. Asceţi curaţi, rupţi de lume şi rugători, vechii călugări ai Tutanei erau aproape de Dumnezeu şi de adevăr şi toată lumea îi căuta. După 400 de ani, încă mai erau pustnici în pădurile din jurul Tutanei. Când n-au mai fost, necazuri mari au năpădit locurile şi ţara. Din vechii călugări mai rămăsese doar iarba…

Dar de unde acest nume rar Tutana? Gândul mă poartă către Regele Tut, sau Faraonul Tutankamon (vechea religie valaho-egipteană), apoi către cuvântul „tută” (persoană care vorbeşte vrute şi nevrute; prostănac). Ana-Tuta poate fi mama Mariei, cea cu altă pălărie… sau cine ştie? Posibil ca numele să vină de la Tot al Anei, acest personaj feminin fiind unul important, poate chiar Doamna Ana, soţia domnitorului Radu I.

Numele lui Vlad Ţepeş a fost legat şi el de Tutana. Există chiar un deal lângă mânăstire, numit Ţeapa. Acolo a osândit cruntul voievod să fie traşi în ţeapă, pentru prima oară, nişte trădători. În curtea mânăstirii se găsesc şi cruci, păstrate până azi, ale oştenilor lui Ţepeş. Deşi mutaţi sub ţărână, păreau să străjuiască, încă, ocolul mânăstiresc. În biserica de la Tutana există o pisanie veche, scrisă la 100 de ani după Ţepeş. Spune că mânăstirea a fost reconstruită de Mihnea Vodă Turcitul şi de Banul Mihai, adică Mihai Viteazul. Marele Domn apare pentru prima oară în istorie la Mânăstirea Tutana, când le promite călugărilor că le va zidi o biserică. Mihai s-a ţinut de cuvânt. Biserica este şi azi una dintre cele mai frumoase din ţară. S-a păstrat aproape la fel cum a reclădit-o el. Prezenţa lui Mihai Viteazul la această mănăstire nu este o întâmplare. Acesta, ca de altfel şi Mihnea Turcitul, erau voievozi Drăculeşti. Cea mai puternică ramură a primilor Basarabi. Numele li se trăgea de la cel mai bătrân dintre ei – Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. Vlad Dracul a stat ani de zile în suita regelui Sigismund de Luxemburg, care l-a şi învestit cavaler al Ordinului Dragonului, un ordin de mare prestigiu în Europa. Toţi cavalerii săi purtau la gât un colan de aur inscripţionat cu un medalion: un dragon sfâşiat de o cruce. De la dragonul acela i s-a tras numele lui Vlad Dracul, iar urmaşii săi s-au numit Drăculeşti. Ei au păstrat cel mai bine zestrea primilor Basarabi: au fost toţi bărbaţi curajoşi şi războinici, cu frică de Dumnezeu, deschişi către Occident, iar nu către otomani. Adevăraţi cruciaţi. Tot ca nişte cruciaţi au construit biserici şi mânăstiri austere în tradiţia Basarabilor. La fel ca Tutana. Două sute de ani, Tutana a fost mânăstirea lor domnească. După ce ei s-au stins, şi Tutana a intrat în declin. Mihai Viteazul a fost ultimul dintre Drăculeşti. N-a trecut mult după uciderea lui, că mânăstirea a trebuit refăcută. Fusese devastată de Sinan Paşa, duşmanul bătut de Mihai la Călugăreni, în luptele din 1595. După refacere, biserica a fost sfinţită de patriarhul Constantinopolului. Un gest care vorbeşte cât o istorie! În 1600, primii au năpădit pe aici polonezii lui Simion Movilă. Nu li se plătise solda, aşa că au prădat tot, au tras şi cu tunul în mânăstire. După asta, au venit tătarii, în marea invazie din 1650-1660. Au jefuit toate bisericile din Moldova, Ardeal şi Ţara Românească. Şi prăpădul a continuat. Alte naţii, aceleaşi jafuri. În 1806, a fost rândul turcilor să prade Tutana şi întreg Argeşul. În schimb, când în urma lor au venit ruşii, au dat bani să se refacă bisericile. Ruşii jefuiau populaţia, dar se îngrijeau de biserici. Dispăruseră clopotele de pe vremea lui Negru Vodă, pe care scria: Io, Nigru Voivod, şi ruşii au dat bani să fie refăcute. Apoi le-au furat nemţii, în Primul Război Mondial. Însă nu doar oamenii, ci şi natura a pustiit Tutana. În 1838 a fost un mare cutremur în România, şi mânăstirea a trebuit refăcută complet. Dar nu a mai fost ce fusese. Înainte, mânăstirea părea ruptă din Rai. Era mândră, bogată şi cu ziduri înalte. Exista şi un turn robust şi semeţ, ridicat tot de Mihai Viteazul. Azi e scufundat în pământ, ca şi vechile chilii care abia mai răsar din iarbă.

De 150 de ani Tutana nu mai este mănăstire. De la secularizarea averilor mânăstireşti. Atunci, mânăstirea – care învia mereu – a primit lovitura de graţie. Interesant e că în 1863, primul care a semnat Legea secularizării a fost chiar Mitropolitul. Asta, pentru că 90% din averile mânăstirilor nu erau ale românilor, ci ale grecilor. Cuza a voit să despăgubească Patriarhia Constantinopolului. Oferea o sumă uriaşă, împrumutată de la un cartel de bănci din Paris. Dar Patriarhia greacă a respins oferta. Tot gândindu-se cum să salveze bisericile ţării, domnitorul a dispus apoi ca multe mânăstiri să devină biserici de mir. Statul le-a dat câte opt hectare şi jumătate de pământ, să aibă cu ce trăi. La Tutana, însă, sătenii erau puţini şi săraci. N-au mai putut să-şi întreţină biserica.

Un mister al mânăstirii Tutana este marea de troiţe din satul care o înconjoară. Mult mai mare decât prin alte părţi ale Argeşului. Frumos sculptate şi delicat pictate, sunt la intersecţiile uliţelor, pe dealuri, până sus, la pădure. Sunt peste 80! Toate cu faţa spre răsărit, ieşite în calea drumeţului să-l binecuvânteze. Poate e un semn al credinţei iradiate prin timp de străvechea mânăstire athonită de la Tutana! Căci satul s-a născut odată cu mânăstirea şi cu pustnicii ei isihaşti. Exact acolo unde sătenii ridică acum troiţe. Dacă, însă, îi întrebi, oamenii din Tutana îţi vor spune că aşa e obiceiul la ei. La 40 de zile de când cineva a murit, i se mai sfinţeşte o cruce care se pune la o troiţă. De aceea, fiecare troiţă poartă lângă ea zeci de cruci. Cât despre troiţele din pădure, lângă ele există şi jgheaburi de apă, pentru oameni şi animale. Cea mai mare pomană e să îl hrăneşti pe cel flămând şi să dai apă celui însetat, „iar la Tutana, apa şi credinţa sunt peste tot” – spune părintele Ovidiu. Un loc binecuvântat, unde merită să trăieşti.

În afara bisericilor ctitorite de ei, basarabii au lăsat în urma lor mistere şi întâmplări îngropate în zone crepusculare. În 1987, cu ocazia ultimei mari restaurări, când arheologii au început să sape, au găsit sub biserica Tutanei fundaţiile altei biserici. Cu mult mai veche… Destul de repede, arheologii au stabilit că biserica găsită sub biserica de acum a Tutanei era din vremea lui Mircea cel Bătrân. Tot atunci s-au descoperit şi unsprezece dinari, precum şi un vechi sistem de drenaj, modern chiar şi pentru zilele noastre. Mlaştina peste care se ridicase biserica fusese întărită cu stâlpi de stejar. Ca la Veneţia! Dar arheologii au mai făcut o descoperire, pe drept cuvânt, fabuloasă: şase morminte foarte vechi se aflau în interiorul bisericii, îngropate sub biserica de azi. Toţi morţii purtau straie scumpe şi podoabe bogate. Cele mai multe revelaţii le-a produs Mormântul nr. 4, cum a fost numit. Înăuntrul lui era un bărbat de 45-50 de ani. Foarte înalt pentru epoca lui, asemănător cu cel supranumit Prinţul Negru, găsit la Curtea de Argeş, sub biserica Domnească. Prinţul de la Tutana purta şi el, asemeni Prinţului Negru, un splendid inel princiar de aur, însemnat cu pecete domnească. Cântărind 25 de grame şi încrustat cu gemă, inelul de la Tutana se află acum la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie, la fel ca faimosul inel al Prinţului Negru de la Curtea de Argeş. Misterele Basarabilor! Scobit într-un trunchi de copac, sicriul de la Tutana purta pe capac însemne templiere. Arheologii au stabilit că Mormântul nr. 4 e din vremea lui Vlad Ţepeş. Dar cine se află în el? Din păcate, nu ştim ale cui sunt mormintele de la Tutana, spune Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Municipal din Curtea de Argeş. Şi nu ştim multe. Dacă s-ar face la Tutana săpături mai ample, am avea şi alte surprize lăsate de Basarabi.

În anii ‘80, biserica este restaurată şi revine la forma lăsată de Mihai Viteazul. În timp ce se dărâmau zidurile, a ieşit la lumină o cărămidă care i-a adus Tutanei o nouă faimă. De data asta… „extraterestră”! O cărămidă veche, cu un desen complicat, care părea că reprezintă chiar un extraterestru. Unii au desluşit pe ea chiar şi o scriere egipteană, veche de 2000 de ani. O găsiţi pe zidul exterior al bisericii, chiar lângă intrare. Este mai mică decât credeam şi pe jumătate îngropată în zid; desenul ei bizar a rămas vizibil şi intact, deşi nişte studenţi încercaseră s-o smulgă cu dalta şi cu ciocanul. Apoi, povestea cărămizii a luat amploare. În sat, unii se distrează pe seama ei, în vreme ce alţii cred că acolo e o fiinţă nepământeană şi îşi mai fac şi azi cruce, când trec pe lângă ea. De la oraş, au venit cercetători şi istorici şi au făcut fotografii. Nu s-a lămurit nimeni ce e acolo. Poate că desenul este doar o marcă a cărămidarilor! Atelierele mari, cum a fost şi cel cu care Mihnea Vodă Turcitul a lucrat la Tutana, îşi marcau produsele. Dar nimeni nu şi-a semnat vreodată cărămizile aşa de complicat. Apoi, mai există o explicaţie surprinzătoare, pe care o ştie părintele Ovidiu Creţ. Ei, bine, dacă am întoarce cărămida cu 180 de grade, imaginea de pe ea s-ar limpezi brusc. Am vedea un trunchi de con, care se termină cu o cruce şi nişte turle, cam zburătoare, ce-i drept. Exact ca în fotografiile vechi, în care crucea şi turlele au exact acelaşi desen. Aşadar, imaginea de pe cărămidă de la Tutana ar putea fi chiar biserica de acum 400 de ani, ridicată de Mihai Viteazul. Pe desen, în josul cărămizii, biserica mai are un zid împrejmuitor şi un turn. Vechiul turn al mânăstirii, azi scufundat în ţărână. Iar linia ondulată din ciudatul desen, spune părintele, aminteşte de râul Tutana. Misterul cărămizii se ascunde în faptul că a fost zidită inversat, la vreo reconstrucţie a bisericii, din greşeală, sau ca să aprindă mai târziu imaginaţia oamenilor.
Tutana, un nume ciudat şi o destinaţie spirituală ce ne cheamă la desluşirea sa. Dacă aflaţi mai multe despre acest loc deosebit, aşteptăm răspunsurile la tainicele întrebări. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; crestinortodox.ro; bjarges.ro; amfostacolo.ro; formula-as.ro; fototecaortodoxiei.ro; ziarullumina.ro, patrimoniu.ro