Mănăstirea Căldăruşani – purtată pe palme de Dumnezeu

Mănăstirea Căldăruşani este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură bisericească din Ţara Românească, una dintre cele mai mari şi vechi mănăstiri ortodoxe. Numele ei provine de la configuraţia specială a locului în care se află, care are aspectul unei căldări, a unui căuş de palmă dumnezeiască ce ocroteşte sfântul loc şi sfântul lăcaş. Aflată la mică distanţă de municipiul Bucureşti, pe malul lacului Căldăruşani, pe teritoriul comunei Gruiu (atât de dragă marilor actori Ştefan Iordache şi Sebastian Papaiani), în judeţul Ilfov, mănăstirea poate fi vizitată dacă abordaţi DN1 Bucureşti-Ploieşti, pe DJ101 Baloteşti Căciulaţi-Moara Vlăsiei, apoi DJ 101C spre Lipia, până la mănăstire (40 km). Sau drumul Bucureşti Ştefăneşti-Dascălu, apoi DC 184 Dascălu-Moara Vlăsiei; din Moara Vlăsiei, DJ 101, DJ 101C Mănăstirea Căldăruşani (37 km).
Conform cu prima sa istoriografie (1870), scrisă de Casian Monahul, mănăstirea a fost ctitorită în 1638 de Matei Basarab (1632-1654). Domnitorul muntean – singurul care a ridicat mai multe biserici decât Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei –, aflat în conflict cu Vasile Lupu, trecând prin aceste părţi, hotărăşte să zidească pe locul unui vechi schit de lemn o mănăstire din piatră. Despre existenţa unei sihăstrii la Căldăruşani înainte de 1637 mărturiseşte şi un hrisov din 1615, emis în cancelaria voievodului Radu Mihnea (1611-1616). Matei Basarab va ridica în mijlocul Codrilor Vlăsiei o mănăstire ca o adevărată cetate, zidită între anii 1637-1638, înconjurată pe trei laturi de apele unui lac. Biserica mare a mănăstirii, în plan treflat, cu trei turle, cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, poartă aceeaşi amprentă arhitecturală ca şi Biserica Mănăstirii Dealu (Târgovişte) şi cea a Mănăstirii domneşti de la Curtea de Argeş. Paul de Alep, însoţitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în Ţările Române, face, în 1653, următoarea descriere a mănăstirii: Este înconjurată de o apă fără sfârşit şi fără fund, are hramul Sf. Dumitru şi se numeşte Căldăruşani…. Prin vestita sa şcoală de copişti, Căldăruşaniul a contribuit din plin în veacurile trecute la crearea limbii române literare. Cea mai fecundă perioadă din istoria mănăstirii rămâne totuşi sfârşitul secolului al XVIII-lea, când, sub păstorirea Sfântului stareţ Gheorghe de la Cernica (canonizat în 2005), aceasta devine unul din principalele focare de duhovnicie şi cultură ale arealului românesc. În 1834, tipografia Ungrovlahiei de la Bucureşti va fi mutată la metocul Cocioc al Mănăstirii Căldăruşani, împlinindu-se astfel dorinţa Sfântului Mitropolit Grigore Dascălul (canonizat în 2006), nevoitor un timp în această mănăstire. Biblioteca de la Căldăruşani ajunsese una dintre cele mai importante colecţii de carte manuscrisă şi tipărită din mănăstirile Ţării Româneşti. În 1778 a fost înfiinţată aici o şcoală de pictură, frecventată chiar şi de Nicolae Grigorescu în anii 1854-1855. El a realizat o serie de icoane, dintre care şapte se păstrează până astăzi în bogata colecţie muzeală a mănăstirii, după cum urmează: Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie (1854); Sfânta Treime şi Încoronarea Fecioarei (1855); Iisus Hristos, Dreptul Judecător; Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena; Izvorul Tămăduirii; Iisus şi Femeia samarineancă; Sfinţii Stelian, Ştefan şi Pantelimon. Mănăstirea deţine o bogată pinacotecă, care are la bază colecţia de artă a Mitropolitului Ghenadie Petrescu. Vechea sală a tronului domnitorului Matei Basarab din Mănăstirea Căldăruşani adăposteşte acum Sala Tezaurului aflat aici. Pictura bisericii mari este restaurată de Dimitrie Belizarie în 1911. Între 1950 şi 1958 biserica mănăstirii a fost restaurată de PF Justinian Marina. Începând cu 1992, sub stăreţia arhim. Lavrentie Gâţă, se ridică o nouă stăreţie. Biserica din cimitir, cu hramul Sf. Ioan Evanghelistul, datează din 1804, fiind ctitorită de fraţii Toma şi Constantin Creţulescu.
Ca nume al locului în care se află mănăstirea, avem satul Căldăruşani, ce apare într-o primă menţiune documentară la 4 decembrie 1593. La această dată, marele voievod Mihai Viteazul dă poruncă unui slujitor al său, Dumitru din Căldăruşani, ca să fie volnic cu această carte să întoarcă grăul de la Sănpetru din Bărbuş. Tot acest Dumitru logofătul şi cu fiii săi primeşte o întărire peste ocina din Căldăruşanii de Sus la 31 mai 1597. Din aceste documente aflăm că existau două localităţi cu numele pe care îl va lua şi mănăstirea, respectiv, Căldăruşanii de Sus şi, în mod sigur, trebuie să fi fost şi Căldăruşanii de Jos. Dintr-un hrisov din anul 1615, emis de cancelaria voievodului Radu Mihnea, reiese că la Căldăruşani exista o sihăstrie înainte de anul 1637.
Mănăstirea este o construcţie impunătoare pentru începutul secolului al XVII-lea şi mai ales pentru pustietăţile în care urma să fiinţeze. Ea trebuia să întruchipeze bogăţia materială şi spirituală a ctitorului, dar să corespundă şi condiţiilor sociale şi politice ale Ţării Române din acel secol, cu incinte bine întărite, capabile să opună rezistenţă atacurilor armatelor otomane şi bandelor jefuitoare ce plecau uneori din raialele de la Dunăre. Construcţia de tip fortificaţie corespunde planurilor domnitorului de întărire strategică a Ţării Româneşti, într-o epocă în care turcii otomani, ca putere suzerană, nu dădea voie Ţărilor Române să construiască cetăţi de apărare. Pentru eludarea acestei interdicţii se fortificau lăcaşurile religioase, cu ziduri înalte de 6-7 metri şi cu turnul de colţ, ca şi cu metereze, care arătau limpede intenţiile domnitorului de a transforma, la nevoie, mănăstirile în puncte fortificate de apărare, aşa cum se crede că au fost: Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Căldăruşani etc. La ctitoria domnească de pe frumoasa peninsulă a lacului Căldăruşani, deşi iniţial chiliile au fost făcute numai cu parter, se pare contrar voinţei voievodului, acestea aveau acoperişul într-o singură apă, cu streaşină spre interior, ceea ce permitea zidului exterior să urce până la 6-7 metri, cum se poate vedea la unele mănăstiri şi astăzi. Aşa sunt: Mănăstirile Sinaia, Aninoasa etc, care au crenele de apărare în pod. Cât priveşte motivele care l-au determinat pe domnitor să ridice această nouă mănăstire, ele pot fi mai multe şi anume: situaţia de degradare avansată a schitului de lemn pe care l-a descoperit aici; frumuseţea locului bine ales pentru construcţia unui lăcaş sfânt; sau poate că ochiul său de bun militar a descoperit valoarea strategică a locului şi l-a determinat să construiască o mănăstire impunătoare şi cu plan de cetate, ceea ce ar confirma ideea de apărare strategică, care ar fi cuprins o centură de mănăstiri întărite, ce porneau din sudul ţării, pe linia Dunării, de la Sadova, apoi Gura Motrului, Plumbuita şi Slobozia, până în inima Munteniei. De altfel, în toamna anului 1637, Vasile Lupu a încercat să-l atace, pentru prima dată, pe Matei Basarab în această parte de ţară. Despre existenţa unei aşezări monahale modeste la Căldăruşani înainte de 1637-1638, pomeneşte şi N. Iorga, vorbind despre Mănăstirea Snagov: Ţepeş a putut fi ctitor aici, ca şi Matei Basarab la Căldăruşani, ducând mai departe ceea ce altul începuse. Primele decenii ale secolului al XIX-lea au însemnat pentru Mănăstirea Căldăruşani un răstimp de prosperitate economică şi culturală, continuată apoi până la secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1863. Situaţia sa materială foarte bună cota Mănăstirea Căldăruşani între mănăstirile mari din ţară, împreună cu mănăstirile Tismana, Cozia, Bistriţa, Hurez, Radu Vodă, Mihai Vodă, Sărindar, Cotroceni şi Văcăreşti.
Astăzi, Mănăstirea Căldăruşani este un focar de ortodoxie, o oază de linişte şi un obiectiv turistic demn de a fi vizitat. (George V. GRIGORE)