Comunicarea a fost şi a rămas una dintre marile probleme ale omenirii. Suntem biologic aşijderea, dar vorbim felurite graiuri şi avem deprinderi, uzanţe, cutume enclavizate, ceea ce face aproape imposibilă înţelegerea oamenilor aparţinând diferitelor seminţii. Nici măcar gesturile noastre nu au aceeaşi semnificaţie peste tot în lume. De exemplu, ridicarea a două degete ca semn al victoriei, un gest cât se poate de benign în cultura europeană sau nord-americană, poate semnifica o ofensă de neconceput în lumea asiatică sau în unele părţi ale Africii. În alte locuri ale lumii, întinderea mâinii în semn de salut sau atingerea încurajatoare a umărului interlocutorului constituie o îngrozitoare jignire.
Ciocnirea civilizaţiilor a fost aproape întotdeauna violentă şi s-a soldat cu dispariţia uneia dintre ele sau asimilarea acesteia prin aculturaţie violentă. Chiar şi în cazurile, rare, în care două culturi s-au topit paşnic una în cealaltă, paguba a fost la fel de mare pentru că ambele îşi pierd elementele de patrimoniu care le individualizează, iar hibridul rezultat va avea tot timpul un aer artificial.
Foarte greu de explicat sau înţeles este însă de ce oameni aparţinând aceleiaşi culturi nu reuşesc să se înţeleagă între ei. Aici, la noi acasă, toţi ar trebui să vorbim o singură limbă. Mă rog, mai mult sau mai puţin corect, dar româneşte. Lipsa comunicării a condus în ultimii ani la o stare de continuă vrajbă, cu slabe speranţe de domolire. Cuprinşi de o vâltoare a iritării, nu mai vrem să-l ascultăm pe celălalt. Şi asta nu ar fi încă foarte grav. Unii le refuză celorlalţi dreptul de a gândi altfel, de a crede altcumva, de a îmbrăţişa alte credinţe politice, artistice sau care ţin de orientarea comportamentului intim. Asta este deja primejdios! Ne dăm foc singuri, provocând senini un autodafe care va mistui rând pe rând buna înţelegere, calmul, bunul simţ, toleranţa. Sau, cine ştie, poate unora le va veni ideea să arunce cărţi „indezirabile” în focuri aprinse prin pieţele publice. Încrâncenarea asta autodistructivă mai are un efect dezgustător: oameni buni, ne-am pierdut umorul, băşcălia, l-am omorât pe Bulă! Adică am intrat cu buldozerul în tot ceea ce ne-a ţinut timp de secole în viaţă şi a blocat alunecarea în tragic, a atenuat poverile care ni s-au pus în cârcă, ne-a salvat de asimilare. Hazul de necaz e considerat acum ceva depăşit, vulgar, la fel ca tradiţiile, cutumele sau obiceiurile care există de la începuturile naţiei. Aşa s-au distrus prietenii, familii sau atmosfera colegială la locul de muncă. Dacă, la o petrecere, faci o butadă şi nu nimereşti bine tabăra, rişti să fii privit ca un ciudat, ba chiar dat afară. Vei fi expulzat cu un jet de ură şi dezaprobare. În cazuri extreme s-a ajuns la scandaluri, bătăi, divorţ, sinucideri. Deja s-a mers prea departe.
Aici nu mai este vorba de un simplu malentendu, ci despre o stare de boală care trebuie grabnic vindecată pentru a nu ne altera ireversibil fondul sufletesc. Cât de greu poate fi să zâmbeşti atunci când cel din faţa ta are o părere diferită? Ce te costă? Vă propun să reflectăm împreună la această stare de lucruri şi să încercăm o fotografie de grup, cu multe, multe zâmbete… (Dragoş CIOCĂZAN)