Mai „pupă mama şi trece”?!

De când am început să credem că mamele au uitat să fie mame? De când credem că au uitat să-şi iubească şi să-şi educe copiii? De fapt, când au început oamenii să uite să iubească? De când au nevoie mamele să fie învăţate să-şi alinte, îmbrăţişeze, sărute copiii? De când nu mai este valabil că „pupă mama şi trece” şi toate lacrimile, suspinele devin amintire? Poate de când femeile sunt în ofensivă, să fie nu numai egale cu bărbaţii, ci chiar să-i întreacă? De când au început să renunţe la feminitate, la tandreţe, la duioşie…? Nu ştiu răspunsul.

Este evident că este ceva de rezolvat! Altfel nu ar fi atâtea cursuri de învăţare, de educare a mamelor. Nu zic că este rău. Numai că, în general, şcoala uniformizează dacă aplicăm doar teoria şi nu punem la treabă emoţia, ideile salvatoare pe care le oferă iubirea individuală a fiecărei mame pentru puiul ei. Un copil iubit nu are cum să fie depresiv, un copil iubit e vesel, activ, aleargă, râde, cântă, performează, face prostioare, acceptă critica şi corecţia părintească, ştie să respecte şi-şi atrage respectul, este îmbujorat şi transpirat de joacă, stăpâneşte propriul său timp, îl organizează, ştie când să spună nu, cu argumente, este empatic, generos, nu pârăşte, îşi asumă toate acţiunile, este COPIL. Nu mă refer la excepţii, la cazurile medicale.

Îmi povestea o bunică. Nora ei, o femeie excepţională, îşi creşte copilul „după carte”: „nu mănânci aia, ai voie doar, nu pui mâna pe…, nu-l ţineţi în braţe, nu-l alintaţi, nu…” Copilul era palid şi apatic, înconjurat, evident, de iubire! Vara trecută, părinţii copilului au plecat cu treabă din ţară. Bunica şi nepotul au mers la străbunica, pentru că în poveste, din fericire, există şi o străbunică şi o casă la sat. În prima zi, copilul a fost timid, dar curios să vadă păsări, animale, legume, pomi, flori, pe care nu a pus mâna. A acceptat cu greu îmbrăţişările rudelor, s-a uitat de pe margine la jocul copiilor din sat. A doua zi, îndemnat de copii, în intrat în joc. A căzut, s-a julit la un genunchi, a rupt o floare şi a fost certat… Nu trebuie să vă spun eu ce s-a întâmplat când s-au întors părinţii… Copilul era rumen în obraji, bronzat, pe mânuţe cu zgârieturi, vesel, dornic de a povesti, întremat, pus pe şotii. Dar mama nu l-a îmbrăţişat. Însă l-a interogat: dacă a mâncat pâine, zahăr, carne, ce fel de lapte a băut, cât de spălat a fost, dacă erau curaţi copiii cu care s-a jucat, cât a dormit… A răspuns, deja obosit, la toate întrebările şi şi-a găsit adăpost, cu ochii în lacrimi,  în braţele bunicii certate pentru iniţiativa de a duce copilul într-un „mediu nesănătos”, fără mall, fără gadgeturi, fără internet… Îmi pare că nu se mai fabrică balsamul: „pupă mama şi trece.”

*Aceste gânduri mi-au fost inspirate de a anchetă ce a vizat datele din cazuistica centrelor de consiliere ale Organizaţiei Salvaţi Copiii. Cercetarea a fost efectuată pe un eşantion neprobabilistic, în luna aprilie 2023. „Aproape un copil din trei s-a confruntat cu tulburări de anxietate şi a avut nevoie de consiliere şi suport psiho-emoţional în centrele Salvaţi Copiii România în ultimii doi ani, procentul crescând la aproape 72% (7 din 10) în cazul adolescenţilor, mergând până la consecinţe extrem de grave, şi anume tentative de suicid.” (Mioara VERGU-IORDACHE)