Logica nechezolului

Am prieteni care nu se uită la televizor de ani buni. Îi felicit, îi aprob şi le spun că au dreptate, cu toate că la început opţiunea lor mi s-a părut ciudată. Sunt o mulţime de alte lucruri de făcut: plimbări pe jos sau cu bicicleta, un pahar de vin cu prietenii, un concert, o carte bună, o şuetă, o raită prin grădină, orice altceva. Nu ai de ce să te iroseşti în polemici stupide, false controverse, frivolitate, practic nimic folositor. Pierdere de vreme şi lipsă de conţinut util. Realitatea poate fi şi este înşelătoare, iar memoria scurtă. Avem experienţa asta: de cele mai multe ori, referirile la perioada anterioară anului 1989 se reduc, în principal, la „doar două ore de program la TV”, uitând cea mai importantă problemă: nu neapărat frigul şi rafturile goale din magazinele de orice fel erau de nesuportat, ci avalanşa de dictoane păguboase, iraţionale, falsul respect, duplicitatea. Obiectiv, nu poţi reduce totul la cele două ore în faţa ecranului, deşi, în linii mari, cam aşa a fost, cel puţin vreo patru, cinci ani. Ar însemna să reducem vremurile pe care le trăim acum la rafturi şi burţi pline şi la ecrane strălucitoare care nu se sting niciodată. Ori nu e aşa. Sunt un milion de alte lucruri mai importante. Dintre acestea, cea mai de preţ este libertatea, fie trăită, fie clamată. Dacă ne referim la lozinci şi la demagogie, nu s-a schimbat nimic. Doar cuantumul şpăgii. Ieri, etalonul erau pachetul de Kent, săpunul Rexona, cafeaua Wiener sau kilogramul de carne. Uneori, salamul de Sibiu sau o casetă video. Astăzi, pe lângă banii căraţi cu valiza sau cu sacoşa prin birouri, mai avem o problemă: se minte cam la fel, însă pe baza altei ideologii. Aveam cultul personalităţii pentru un singur om, acum ţara s-a umplut de politicieni geniali, care abia dacă leagă două vorbe, şi alea ca vai de lume, dar trebuie musai respectaţi şi ridicaţi în slăvi în numele libertăţii. De fapt, un surogat precum cafeaua cu înlocuitori. Fiindcă trăim în logica lui „se va face”. O lume normală ar fi cea în care „s-a făcut” deja. Bunăstarea atenuează senzaţia de erzaţ, acoperă, o vreme frustrările, te scapă de complexul duplicităţii, dar are un preţ. Minciuna propagată prin lozinci scrise cu litere albe pe pânză roşie nu e diferită de cea diseminată prin aceleaşi metode, dar cu alte mijloace tehnice, mult mai avansate. Şi mai greu de dibuit din cauza înstrăinării. Lipsesc doar portretele. Pancartele sunt scrise, stângaci, cu ruj. Oameni uşor de manipulat, pendulând fericiţi între abundenţa de informaţii şi lipsa oricărei abilităţi de a le interpreta corect. Un sectarism care împarte arbitrar lumea în două tabere, cu argumente uneori atât de puerile şi lipsite de consistenţă, încât provoacă râsul. În logica „nechezolului”, una similară celei de tip „trăiască şi înflorească”, avem parte de acelaşi surogat de adevăr, care, de această dată, nu mai este drapat în roşu, ci în mai multe culori ţipătoare, făcându-te să te întrebi – ca în reclama aceea drăguţă – când „închide la non-stop”? Diferenţa o face libertatea, despre care îmi place să cred că este, totuşi, cu mici nuanţe, reală.

În acest deşert al amăgirilor, importantă nu mai este durata programului, alta e problema. Două ore pot însemna mai mult decât non-stop, şi invers. Contează CE vezi şi auzi, nu CÂT TIMP vezi şi auzi. Teoria saltului calitativ obţinut prin acumulări cantitative, pe lângă faptul că este, din start, o aberaţie ideologică, s-a dovedit un lamentabil eşec. Fiindcă oricâte ceşti de nechezol ai da pe gât, dorul de o cafea adevărată nu-ţi va pieri din minte niciodată. De fapt, succesul acestui tip de manipulare pe asta se bazează: dacă n-ai băut în viaţa ta un espresso, ai senzaţia că zeama de cicoare fiartă e raiul pe pământ. Şi atunci, totul e foarte simplu, nu trebuie muncă de convingere, izbânda e garantată, calea spre jumătăţile de adevăr şi dubla măsură este liberă de orice obstacol. Iar alternativele la care ai putea apela nu sunt cu mult diferite. Sigur, e mult mai bine azi decât ieri, incomparabil mai bine, nu m-aş întoarce în ruptul capului la ceea ce a fost, însă cea mai bună dintre lumi, dacă nu este cumva o iremediabilă utopie, mai are de aşteptat. (Dragoş CIOCĂZAN)