Lingua servilis

Cunoscut pentru adâncimea abisală a panseurilor cu iz politic şi pentru modul exemplar în care a reuşit să cadă mereu în picioare de fiecare dată când a schimbat tabăra, un faimos cărturar din părţile de apus ale patriei noastre intră cu pluta în aisberg mai ceva ca Titanicul, şi pradă unor vârtejuri emoţionale provocate de complexitatea situaţiei actuale, scoate o nemuritoare zicere: „comunicarea se face prin limbi” – am citat ad litteram. Acuma, eu nu ştiu cum comunică domnia sa, deşi sunt sigur că limbile pe care le ştie folosi l-au ajutat, într-un fel sau altul, în epustuflanta carieră, însă sunt nevoit să îi dau, oarecum. dreptate. Într-o lume globalizată, unde oamenii călătoresc mai des decât gândurile lor, comunicarea a devenit o adevărată artă. Iar la baza acesteia stă o unealtă preţioasă, flexibilă şi, uneori, obraznică: limba. Sau mai bine zis, limbile. Străine, de preferat. De ce? Pentru că, nu-i aşa, „un om educat şi cultivat” îşi mişcă limba în cel puţin două trei graiuri cu răspândire internaţională. Problemele apar atunci când limba – organul care dă roată gurii nu se pune de acord cu limba – ca formă de competenţă lingvistică. Limba străină cere antrenament asiduu, pentru a depăşi nivelul „the ducks are coming for the trucks” sau „the aviar gripa”. Dacă nu-ţi iese din prima, mai acordă-ţi timp sau fugi la Google translate. În ziua de azi, dacă nu ştii cel puţin două limbi străine, eşti considerat fie suspect, fie naţionalist. Iar dacă mai şi îndrăzneşti să pronunţi cu accent românesc vreun neologism, există riscul real să fii exclus din cercul de oameni frecventabili. Nu contează că ai citit toată biblioteca: dacă nu poţi spune „networking” cu „r” englezesc, dând din mâini ca italienii şi cu un zâmbet suedez întipărit pe faţă, cariera ta e în pericol.

Pe lângă limbi străine, există, cum spuneam, şi limbile obişnuite, din dotarea biologică, ataşate discret în cavitatea bucală, dar folosite în modul cel mai strategic. Pentru că unii nu învaţă limbi ca să comunice, ci ca să fie mai convingători. Aici, dicţionarele şi dicţia fină nu mai sunt de niciun folos; mai degrabă trebuie să scorneşti un compliment, o linguşeală, poate o insinuare cu tentă laudativă, strecurată aşa, din întâmplare, printre dinţi. Funcţionează mai bine decât orice diplomă obţinută la Cambridge, Oxford sau MIT. De altfel, instituţiile astea din urmă nu au nicio importanţă dacă ai limba înţepenită. Există chiar şi forme ale poliglotismului de sorginte socială: oameni care nu vorbesc nicio limbă străină fluent, dar pot umezi trei tipuri de autoritate într-o singură propoziţie. E un talent, un har, un dat. Nu se predă la şcoală, dar se moşteneşte sau se capătă în medii umede: birouri, recepţii, ambasade, sedii de partid, instituţii cu nume lungi şi preţioase. A, şi să nu uităm de limba de lemn – acea relicvă preţioasă care sună oficial, dar nu spune nimic. Un fel de esperanto al promisiunilor fără acoperire. Nimeni n-o înţelege pe deplin, dar toţi o folosesc cu solemnitate spre propria propăşire. Dragostea are accente diferite, important e să ştii să le aşezi, cu limba, unde trebuie. Se poate, deci, „comunica prin limbi”, are dreptate distinsul cărturar. Acest organ cu unduiri perfide este întotdeauna gata să servească celor mai diverse scopuri, nu neapărat legate de gramatici şi vocabular. Nu degeaba se spune că unii au limba lungă şi o folosesc strategic, insinuant, adesea lipicios. E important să ştii ce spui, dar mai ales cui şi pe ce ton. De unde concluzia – îmi permit un silogism obraznic – că e la fel de important să poţi vorbi ÎN orice limbă şi, neapărat, CU orice limbă. Pentru cea de-a doua variantă, nu e nevoie de dicţionare, ci de abilitatea de a te strecura pe sub pielea cuiva. Elogiile, metaforele, odele şi celelalte forme rafinate de comunicare nu trebuie să sune ipocrit, ca un exerciţiu de patinaj. Poţi lustrui pantofii, sau, mă rog, exersa pupatul in clunibus şi cu un consum mai mic de salivă strategică. Rezultatul nu va fi, cu siguranţă, cel aşteptat, dar măcar vei putea scoate limba, fără sfială, în faţa oricui. (Dragoş CIOCĂZAN)