Licențe și metafore de lucru

Fuga de realitate sau neacceptarea ei se poate manifesta, uneori, prin apelarea celor mai elaborate figuri de stil. Când trăiești în lumea ta perfectă, în universul butaforic scornit de propria imaginație stimulată de osanalele celor din jur, dar și de propria mediocritate dublată – cum altfel? –  de trufie, simți nevoia să folosești cuvinte anume alese după o superficială frunzărire a dicționarului explicativ. Cei care fac asta (sau cei care le scriu discursuri șefilor) nu au timp să aprofundeze, să pătrundă ascunzișurile și capcanele termenilor și, de fapt, nici nu vor. Ei silabisesc vorbe complicate, cu vanitatea semidoctului care vrea să epateze, să fie luat drept ceea ce nu este. Clișeele sunt parte a acestui iureș mincinos. Rostite cu buzele țuguiate și cu ochii dați peste cap, ar putea fi luate în serios dacă n-ar fi hilare.

Astfel de oameni sunt peste tot, în cultură, în artă, în administrație, în mediile civismului militant și, mai ales, în politică. Aceștia din urmă nu ar deranja pe nimeni dacă, de cele mai multe ori, nu ne-ar provoca daune nouă și statului în care ne ducem zilele. Percepția eronată a realității prin ocheanul îngust și aburit al propriei îngâmfări oarbe face, din păcate, zilnic, victime. De un an încoace, simțim asta ca un șiș ascuțit trecând foarte aproape de gâtul nostru, când ne avântăm în cotidianul pipăibil, adică atunci când cumpărăm de-ale gurii, când sunăm la 112, când privim consternați „tabelul cu întreținerea” afișat la avizierul blocului, când aflăm vești despre situația pandemică sau când privim prostiți la prețurile combustibililor de orice fel.

Ascunderea realității sub preșul aurit al născocirilor nu se poate face oricum. Pentru această delicată operațiune este nevoie de licențe și de așa-zisele metafore de lucru. Rezultatul este de un ridicol hilar, depășind închipuirile celor mai de seamă autori de vodeviluri sau de texte umoristice. Cum n-aș vrea să „propaghez” minciuni și nici să „eliminez” posibilitatea liberei exprimări a vreunui orator contemporan, dar și bazându-mă pe faptul că „orice om îi este frică”, mă voi limita la câteva scurte considerații. Fiind dintotdeauna mai slăbuț la matematică, nu mă voi încumeta să inițiez o discuție despre aria cercului sau despre valoarea dobânzilor la care se împrumută țara noastră în ultimul an. În acest caz, licențele sunt mai rar folosite, ba chiar evitate și înlocuite cu metafore de lucru. Deci, nu e vorba despre câți bani împrumutăm și ce facem cu ei. Nu. „Necesitatea operaționalizării sistemelor economice convergente, în vederea fluidizării procesului investițional”. A, asta era! Acum am înțeles. Când scopul e atât de nobil (și neclar) gura îți este ferecată pe vecie, nu mai ai ce spune, cum să nu-i crezi? Pe urmă, aflăm că „anumite dificultăți sistemice aleatoare” au provocat un „scurt-circuit datorat (sic!) convulsiilor politice” create de ei, „crizatorii” care au lăsat țara la greu, manifestând iresponsabilitate. Ei, ceilalți, sunt însă perfect responsabili și dedicați muncii eroice de propășire.  Mai clar de-atât nu se poate. Apoi gâlceava continuă, evident în aceeași atmosferă de responsabilitate . Ce să-i faci, toate nunțile cu dar sunt cu chiuituri și hore, mai ales dacă darul se măsoară în miliarde și miliarde de euro care se duc pe apa sâmbetei. Ce contează că mireasa e urâtă și săracă, importantă este, nu-i așa, metafora. Chit că, după ce darul va fi umplut buzunarele largi, prea largi, ale unora dintre nuntași, mirii vor locui în aceeași cocioabă cu buda în fundul curții. Totul e să descrii dezastrul prin vorbe alese, prin licențe și revărsări metaforice, mai ales în această „peroadă” dificilă. Astfel, blocajul total al economiei se transformă în „evoluția economică în V”, deși pare mai degrabă un Î întors, bunăstarea românilor este „fără precedent”, veniturile  au crescut „accelerat”, investițiile „sunt la un maxim istoric”, iar creșterea economică este definită triumfal prin „țineți minte această zi istorică: 13,6% creștere economică”. Campania de vaccinare „a fost un succes”, ceea ce, bineînțeles, prin luna iulie „ne-a scăpat de pandemie”. Metafore de lucru și licențe, desigur. Povești frumoase, care ne-ar fi plăcut foarte mult dacă sâmburele de adevăr din ele – orice basm are așa ceva – nu ne-ar fi rămas în gât. Continuăm să-i credem, poate pentru că adevărul ne doare, numai că revenirea la realitate ne va duce cu oiștea drept în gardul unei dureroase treziri, în urma căreia nu va mai fi loc de figuri de stil. (Dragoş CIOCĂZAN)