Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt

Chiar dacă nu sunt cool şi nici în trend, declar că sunt patriot român. Îmi iubesc ţara şi locuitorii ei, indiferent de naţionalitate. Şi pentru că-mi iubesc concetăţenii, îmi permit să fiu exigentă în primul rând cu ei. Să remarc derapajele şi să le atrag atenţia asupra lor. Această iubire nu mă împiedică să iubesc şi să apreciez orice om, de orice cetăţenie, de oriunde ar fi, dar să-i pretind să nu-mi jignească ţara şi concetăţenii, să nu înjure, să nu ne desconsidere. Pretind să nu ne ia în râs bunăvoinţa, indulgenţa, calmul… Nu-i normal să ne pierdem timpul cu frustrările şi proasta creştere a unora sau altora. Cred că toţi oamenii sunt sau ar trebui să fie liberi să-şi aleagă drumul în viaţă, locul de domiciliu, vecinii. Dar cred şi că „libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” (John Stuart Mill). Suntem egali în faţa vieţii şi în faţa legii. Aşa ar trebui să fim.

Măsluirea realităţii, după bunul plac sau incultură, sau spoială de cultură, conduce la conflicte generatoare de traume şi de pierdere de timp, timp care ne-ar folosi pentru a crea şi a construi. La ce foloseşte conflictul? La ce ne foloseşte jignirea? Cine îi este superior cui? Cu ce argumente? Cine stăpâneşte pământul? La ce foloseşte naţionalismul excesiv? Cui foloseşte băgatul băţului prin gard în relaţiile dintre cetăţenii aceleiaşi ţări, cetăţeni de naţionalităţi diferite? Cui foloseşte ipoteza rescrierii virtuale a unor graniţe, în condiţiile în care suntem, tot mai mult, un „sat universal”?

Cum este posibil să dispreţuieşti eroismul unor oameni care au murit pentru ţara ta, România? Indiferent de naţionalitate, acei eroi au plătit cel mai scump tribut, au plătit cu viaţa. Poate în ultima clipă, la întâlnirea cu moartea, Ion şi Ianoş s-au privit în ochi. Nu cred că s-au urât atunci! De ce se insistă pe autoenclavizarea concetăţenilor noştri maghiari, de pildă, cetăţenii români din Harghita şi Covasna? De ce sunt împiedicaţi, practic, să înveţe limba română, ceea ce le-ar da acces la ocuparea unor locuri de muncă oriunde în România? De ce nu sunt atenţi că sunt limitaţi la o zonă care nu este dezvoltată, că au un nivel de trai scăzut, chiar dacă sunt oameni harnici?

De ce nu remarcă faptul că aceia care, chipurile, se bat pentru drepturile lor sunt buni cunoscători de limba română, ceea ce le-a permis să acceadă în funcţii de conducere. Aceşti oameni sunt lipsiţi de iubire şi respect. Sunt egoişti şi individualişti. Se vede cu ochiul liber! În drumurile mele prin Transilvania am întâlnit mulţi români de naţionalitate maghiară în vârstă care regretau că nu ştiu limba română, trăitori fiind în Regiunea Autonomă Maghiară din Republica Populară Română! Dorim să se repete istoria? (Mioara Vergu-Iordache)