Let’s make Romania little again!

Domnul Trump a crezut, probabil, în sloganul care l-a făcut celebru, nu a spus-o doar aşa, din pură înflăcărare electorală. Omul chiar şi-a suflecat mânecile şi cam tot ceea ce a făcut de când este preşedintele celui mai puternic stat de pe glob ne convinge de acest lucru, iar domnia sa se poate privi mulţumit în oglindă şi în cărţile de istorie care, fără îndoială, îl vor aminti prin câteva vorbe atent alese.
Ce ne facem însă cu clasa noastră politică, pe care Dumnezeu, în mare mila Lui, ne-a pus-o pe cap? Ei, oamenii aceştia care îşi amintesc de noi, de obicei cu două-trei luni înainte de alegeri, se străduiesc de vreo treizeci de ani să facă România nu mai mare, ci din ce în ce mai mică. Nici măcar nu e vorba despre o formă de rotacism invers sau de anagramare, deşi una dintre anagramele cuvântului englezesc „great” ar fi, în limba română, „trage”. Adică verbul care defineşte mişcarea căruţei, întotdeauna înainte, prin înhămarea tuturor de aceeaşi parte a vehiculului, de obicei cea din faţă. Dar nu, pe meleagurile noastre, căruţa e izbită, răsucită, dezghiocată de-i pârâie cuiele, iar atelajul, mereu altul, ştie să tragă hurdubaia numai de-a-ndoaselea, făcând şandramaua asta, pe care unii dintre noi ne mai încăpăţânăm să o numim, cu drag şi disperare, ACASĂ, să fie din ce în ce mai stinsă, slabă, neînsemnată, stoarsă de puteri.
Pentru că lumea lor e paralelă, opacă şi confuză, făcându-i orbi. Pentru că niciunul dintre ei nu a mai mers de multă vreme cu metroul, şi nu ştie cât costă şi cât de greu se plămădeşte o pâine. Pentru că nu intră niciodată într-un spital din ţară, fiindcă la cel mai mic semn de boală dau o fugă până la Viena. Pentru că habar n-au că preţurile la energie electrică, gaze şi, în general, la toate produsele au crescut foarte mult în ultimele patru luni, iar ei ne anunţă contrariul. Pentru că cetăţenii nu sunt oameni, ci număr de voturi, plătitori de taxe cu memorie scurtă, personaje tragice ale unui scenariu în care sunt obligaţi să joace pentru a supravieţui. Pentru că nu înţeleg cum un copil din vârful muntelui se bucură şi lăcrimează la primirea unei cărţi de poveşti şi nici de ce părinţii acestui copil nu-i cumpără naibii un laptop juniorului, că doar nu e o avere. Pentru că le este greu să priceapă, tolăniţi pe malul unei piscine de pe o insulă paradisiacă, de ce se duce încă lumea în fundul curţii şi ce aşa mare problemă e seceta asta despre care se tot vorbeşte. Pentru că până şi în turneele electorale par plictisiţi de contactul cu vulgul şi foarte îmbufnaţi că-şi murdăresc încălţările de firmă pe uliţele căptuşite cu noroi, nu cu asfalt, acesta din urmă transformându-se în hatâruri şi comisioane pentru cei asemenea lor.
Toată această lume paralelă realităţii, costisitoare şi capricioasă, nu are decât menirea de a se mulţumi pe sine. Nici unul dintre aceste personaje nu s-a gândit vreodată să facă România mai respectată, mai puternică, mai demnă. Unicul scop este umplerea pântecelor sastisite de atâta bine şi găsirea unor haine cu buzunare largi, foarte largi. Îmi veţi spune că democraţia are un preţ, iar aceste fiinţe burleşti îşi au rostul lor. Probabil. Nu pot contesta asta. Mă gândesc însă cum şi când mai au timp aceşti oameni să se privească în fiecare zi în oglindă, să-şi pună întrebări, să facă planuri, să iubească şi pe altcineva în afara propriului eu sau să contemple lumea adevărată prin geamul fumuriu al limuzinei. (Dragoş CIOCĂZAN)