L’État, c’est pas!

Constituţia României, Art 16: (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege. Uneori, e bine să ne amintim asta, fiindcă în viaţa reală – aia în care ne plătim pe bune facturile şi impozitele – constatăm că e un pic pe dos. De obicei, după o interacţiune cu o autoritate a statului, fie aceasta politică, financiară, poliţienească, medicală sau administrativă, senzaţia nu e de mulţumire ci de deşertăciune. Câteodată, nu foarte rar, te simţi victimă a unui act de represiune. Statul are nişte funcţii bine definite în legea fundamentală, adică trebuie să fie „de drept”, fiind obligat să le asigure cetăţenilor săi câteva lucruri mărunte, nu cine ştie ce: demnitatea, siguranţa, asistenţa în caz de nevoie, bunăstarea, educaţia, accesul la informaţii, o justiţie corectă. Nu gratis, se înţelege, ci pe baza colectării de taxe, un capitol bugetar cu o pronunţată şi continuă tendinţă de creştere de vreo treizeci de ani încoace. Ce se întâmplă când aceste funcţii sunt îndeplinite doar pe jumătate sau deloc? Din câte vedem, mai nimic. Ghişeul, fie el şi online, e suveran, iar răspunsul primit de simplul cetăţean (dacă se osteneşte cineva să i-l dea) este între autosuficient şi halucinant. Ceri o lămurire şi capeţi plictis, acreală, dispreţ, ceea ce n-ar fi foarte grav (în Constituţie nu este prevăzută obligativitatea zâmbetului sau a bunului simţ din partea autorităţii) dacă, în final, ai reuşi să afli ce te interesa sau ai pleca acasă cu problema rezolvată. Adică să simţi că „rule of law” te învăluie ca un balsam. Dar ce supără cel mai tare nu are neapărat legătură cu atitudinea, incompetenţa sau ineficienţa. Problema majoră este inegalitatea de şanse. Să luăm, de exemplu, o instituţie alintată de contribuabili cu numele colocvial „Fiscul”. Este cel mai bun exemplu în acest sens, prin perseverenţa cu care iartă datorii de sute de mii de euro unor puternici ai zilei, sufocând, în schimb, cu somaţii, amenzi, notificări şi popriri sute de mii de contribuabili cu datorii sub patru, cinci sute de euro. Pentru că aceştia din urmă sunt simpli cetăţeni, iar personajul politic căruia i s-au şters cu buretele datoriile este cel care i-a pus şi menţinut în jilţul de demnitate publică, în ciuda faptului că n-aveau nici el, nici ei ce căuta pe acolo. Şi le-a permis să împăneze instituţiile cu toate rudele şi afinii, transformându-le în cumetrii birocratice funcţionând pe baza unei prezumţii pe cât de nocive, pe atât de adevărate: noi suntem puţini şi piloşi, ei sunt mulţi, dar proşti.

Important este să nu ne mai temem şi să punem mâna pe carte, pentru că frica, necunoaşterea drepturilor pe care le avem şi proastele noastre obiceiuri i-au făcut aşa: să-i oferim (măcar) o ciocolată duduiţei drăguţe care ne-a băgat cererea în mapa vreunui şef, să strecurăm discret un plic în buzunarul deţinătorului de ştampilă sau de stetoscop, să lăsăm sfioşi o plasă cu niscaiva „atenţii” în colţul unor birouri dotate cu steag, stemă şi plăcuţă din alamă pe uşă. Greşit. Şi duduiţa, şi deţinătorul de ştampilă sau stetoscop, şi cel din biroul cu steag sunt obligaţi să facă, evident în condiţiile legii, ceea ce le cerem, aşa scrie în fişa postului lor, nu ne fac o favoare. Orice altă explicaţie, tergiversare, amânare, plimbare pe la alte ghişee ne insultă inteligenţa şi demnitatea, şi reprezintă un abuz. Unul cu care trebuie să încetăm a ne resemna. Va trebui să învăţăm să ripostăm, desigur, civilizat, oricăror mârlănii sau nedreptăţi, altfel, acest stat va continua să-şi facă de cap, devenind discreţionar, haotic şi ineficient, ceea ce ar avea drept consecinţă o slăbire a sa, adică ne va pune în pericol pe toţi, indiferent de rang, studii, etnie, credinţă sau opţiune politică. Fiindcă statul suntem noi, nu ei. Louis al XIV-lea credea că el este statul. În cazul nostru, există pericolul ca statul însuşi să se creadă mai presus de cetăţenii săi şi să alunece într-un absolutism abstract, şi astfel, încercând să devină, pe căi greşite, mai puternic, să se dilueze până la dispariţia completă a funcţiilor sale. Mare grijă, că am mai trecut prin asta. (Dragoş CIOCĂZAN)