Legendarul Barbu Lăutarul – starostele și cobzarul

Cine nu își amintește de celebrul Barbu Lăutarul (Vasile Barbu pe numele său adevărat), nelipsit de la petrecerile boiereşti din Iaşiul de altădată. Dar cine este acest personaj de legendă? Lăutarul, fără îndoială un muzicant atins de aripa geniului, îşi conservă farmecul legendar. Contribuie la această legendă şi lipsa aproape totală a documentelor privind viaţa sa. Nu i se cunoaşte data naşterii şi nici aceea a morţii. Se presupune că s-ar fi născut la Iaşi (sau la Mereni, în raionul Anenii Noi, din Republica Moldova), în jurul anului 1780, după documentul din 1842 în care spune că deţine stărostia scripcarilor din 1804. N-ar fi putut avea atunci mai puţin de 20 de ani, ci binişor peste această vârstă. O asemenea demnitate, care nu era deloc onorifică, dobândită la tinereţe, poate părea şi ea surprinzătoare. Probabil că darul său muzical excepţional şi dreptul de familie erau explicaţiile. Tatăl său era Stan Barbu, rob ţigan, starostele lăutarilor ieşeni la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor. I se zicea Stan cobzariul, locuia în mahalaua Frecău, avea drept soţie pe Ilinca, după alte surse Glafira. Nici asupra stării materiale a lăutarului sau a numărului său de copii nu există vreo mărturie. Se presupune că era un om de toată isprava şi un lăutar talentat, pe care fiul său, Vasile (dacă acesta este numele de botez al lui Barbu Lăutarul) îl va întrece, desigur, cu mult. S-a crezut că Barbu Lăutarul ar fi murit în 1858, în ziua de 18 august. Alte ipoteze dau ca date ale morţii 1860 sau 1861. Ultimii ani din viaţa vestitului lăutar sunt de altfel cei mai enigmatici. Nu-l mai găsim pomenit în nici una dintre scrierile vremii. Devenise doar o amintire la petrecerile domneşti, o legendă. În cartea sa Barbu Lăutarul. Imaginea vieţii celui mai zbuciumat veac (Iaşi), Adrian Pascu scrie că ar fi fost văzut cântând Hora Unirii, în 24 ianuarie 1859, în faţa prăvăliei lui Petrea Bacalu din Iaşi. Nu e cu totul improbabil dacă admitem ca dată a morţii 12 decembrie 1861, aşa cum o dau C. Bobulescu şi B. I. Kotliarov. În Lăutarii de ieri şi de azi (ed. a II-a, Bucureşti, Editura DU STYLE, 1996), Viorel Cosma o consideră „mai aproape de realitate”, apreciind că dacă Barbu Lăutarul ar fi murit în 1858, intervalul de timp ar fi fost prea mare pentru ca Alecu Hurmuzachi să-l fi citat alături de Niculae Picu, regretând dispariţia lăutarilor: „Numărul renumiţilor lăutari scade pe toată ziua, când, după faimosul Barbu din Iaşi, şi aici la noi, badea Niculaiu de la Suceava astă toamnă s-au închinat cu cântecul, ca codrul cu freamătul.” („Foaea Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 1865). Cât despre locul înmormântării, acesta pare a fi curtea Bisericii Zlătăușt din Iaşi, deşi nu există niciun document în acest sens, deşi, în tinereţe, cântase în strana Bisericii Zlătăușt, iar în 15 februarie 1833 el semnase actul prin care lăutarii alegeau patronul bisericii. Cu ocazia unor săpături efectuate în anul 1968 la biserica „Sf. Ioan Gură de Aur – Zlătăușt”, s-a descoperit lângă zidul de nord al bisericii, mormântul celebrului cântăreț și cobzar. Astfel că s-au putut oficia aici slujbe de pomenire și parastase pentru renumitul cobzar Barbu Lăutaru.

Barbu Lăutarul a deţinut vreme îndelungată funcţia de staroste al lăutarilor, din primii ani ai veacului până la sfârşitul lui 1839. În 19 decembrie 1839 făcea o jalbă de demisie către stăpânire. Nu se cunoaşte motivul, se poate presupune că ar fi fost mărirea birului pe care trebuia să-l plătească Eforiei sau necazuri prilejuite de situaţia materială. Vasile Barbu fusese timp de patru decenii lăutarul cel mai apreciat şi stimat din Iaşi, cu relaţii consolidate la marile curţi boiereşti. Retragerea sa din funcţie nu a fost însă definitivă, pentru că în 1842 candida din nou, devenind staroste, dar al unui singur cartier din Iaşi. Avea trei fii, Gheorghe, Ioan şi Vasile, toţi cunoscuţi cu apelativul Scripcariul, care călcau pe urmele bătrânului. Adunaseră sume considerabile odată ce, în 1845, se răscumpărau din robie, conform „Condicii de Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi” (6 iulie 1845).

Dacă imaginea devenită clasică, respectiv, tabloul lui Iosif Iser după un desen de epocă, ni-l prezintă pe Barbu Lăutarul cântând la cobză, nici în această privinţă lucrurile nu sunt clare. Un desen de Carol Popp de Szathmary îl înfăţişează cântând la nai, iar din celebrul foileton publicat în 28 noiembrie 1874 în săptămânalul francez La Vie parisienne, în care se povesteşte întâlnirea cu Franz Liszt, în iarna anului 1847, la Iaşi, rezultă că era şi violonist. De obicei, tarafurile epocii erau alcătuite dintr-un scripcar, un naist şi un cobzar. Probabil că Barbu Lăutarul cânta la toate aceste instrumente şi bineînţeles susţinea şi partitura vocală. Era un virtuoz neîntrecut, nu ştia notele, dar avea cu certitudine auz muzical absolut şi o memorie extraordinară, putând să reproducă fără dificultate cele mai grele pasaje, în stiluri diferite de muzică şi adaptându-le din mers pentru un instrument sau altul. Avea un repertoriu amplu, de la doine şi hore la baladele istorice şi haiduceşti atât de apreciate la chefuri, şi la un inventar cuprinzător de cântece de petrecere. Repertoriul bazat pe cântecele cu influenţă orientală, foarte apreciat, dar care avea să treacă în desuetudine în saloanele boiereşti spre mijlocul veacului, nu constituia nici un fel de piedică în asimilarea noii mode, dansurile de salon occidentale, cadrilul, valsul, mazurca, pe care Barbu Lăutarul le cânta cu aceeaşi virtuozitate şi sensibilitate. Storcea lacrimi cu romanţa de o melancolie „sălbatică” Tu-mi ziceai odată, cu marşuri naţionale şi cântece ţigăneşti, revărsări sentimentale şi „izbucniri nebune, melancolice ale pustietăţilor”, cum citim în foiletonul din săptămânalul francez, care l-a făcut vestit în Europa pe genialul virtuoz român, cel care îl uluise pe Liszt.

În volumul amintit, Viorel Cosma reproduce integral acest foileton, citat mereu trunchiat. „Liszt asculta mereu pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari şi uneori nervii lui simţeau zguduituri, care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinile şi pieptul său apăsat avu un suspin de uşurare. „Ah! cât e de frumos!” zise el. Toţi boierii bătură din palme; Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutaru­lui zise: «Să bem amândoi, lăutarule!» Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresio­nat încât tremura, când turna pe al său. În fundul sălii, boierii, deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente, Liszt se sculă şi, îndreptându-se către lăutar, îi zise: «Barbule, m-ai făcut să cunosc muzica ta; am să te fac s-o cunoşti pe a mea». Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se închină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână asculta cu luare aminte fără a pierde din vedere pe tainicul muzicant. Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare şi a încordării nervilor săi, improviza (pe) un marş unguresc al cărui cântec lung şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă şi caracteristică şi cu capul dat pe spate, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare, care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale, cu o repezi­ciune de necrezut, alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist, ca un cântec de organ (orgă). Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se ridicase la o aşa înălţime: boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fizionomia sa era straniu mişcată în tot timpul acestei strălucite improvizări. Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării. Barbu Lăutarul se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar de şampanie, îi zise româneşte: «La rândul meu stăpâne, te rog să bei!» Paharele se ciocniră din nou. „– Barbule, lăutarule, îi zise Liszt, ce zici de această melodie?”. „– E aşa de frumoasă, stăpâne, – suspină bătrânul lău­tar – că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu.” Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeşte. Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât, începu a cânta marşul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obişnuite, pen­tru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutarul cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvizaţiunea pianistu­lui ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase. Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuan­ţele şi uitându-se drept la Barbu care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse, zicându-i: „– Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, şi tu eşti mai mare decât mine!” La aceeaşi petrecere, Franz Liszt a mai cunoscut şi alte figuri importante ale Iaşului din acea perioada, cum ar fi Vasile Alecsandri, Costache Negri sau Gheorghe Asachi. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata în 1874 că, cu ocazia vizitei, Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul vistiernicului Alecu Balș.
Reamintesc în finalul acestui comentariu cântecul popular „Barbu Lăutarul”, cunoscut în varii interpretări. Nu încape îndoială, el era cântecul de amurg al bătrânului intrat în legendă, melancolia din urmă faţă de vremuri apuse, pe care o purta cu sine în ultimii ani: „Eu sunt Barbu Lăutarul, / Starostele şi cobzarul, / Ce-am cântat pe la domnii / Şi la mândre cununii. // Of , of , of mi-aduc aminte / Of , of , of că mai-nainte, / Nici un chef nu se făcea / Fără astă cobz-a mea. // Dar acu amar mi-e mie / De când lumea-i pe nemţie / Nu mai am în lume glas / Şi pe uliţi am rămas. / Nu mai am în lume glas / Şi pe uliţi am rămas. // Dar să ştiţi c-am fost odată / Vocea lumii desfătată / Şi-nchinaţi câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar. / Şi-nchinaţi câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar.”

Printre cele mai cunoscute cântece din repertoriul lui Barbu Lăutaru se numără:  Bujor, Sub poale de codru verde, Eu sunt Barbu Lăutaru, Am lăsat lumea și slava, Zori de ziuă se revarsă, Tu-mi ziceai odată, În zorii zilei, De te-ar prinde neica-n crâng, etc.

„Când cânta lăutarul țigan Barbu sau Angheluța, apoi tot ți se învârtesc altfel picioarele! Trei sau patru cântă din vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alții suflă cu o adevărată bucurie din nai și totul împreună alcătuiește o armonie așa deosebită și iritabilă, încât tânărul trebuie să joace cu voie sau fără de voie, bărbatul așezat ridică picioarele în tact și-și aduce aminte de tinerețe. Și bătrânul mișcă cel puțin din degetele de la picioare și se uită zâmbind la tineretul cel zburdalnic. Și unde pui, că țiganii aceștia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!” – (Wilhelm de Kotzebue scriitor și diplomat german).

Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești și prin Basarabia (Republica Moldova), la Chișinău și Telenești. Daca n-ar fi câteva dovezi incontestabile ale trecerii lui prin lume, ai zice că Barbu Lăutarul e un mit, o legendă fabricată de țiganii lăutari, spre legitimarea meseriei și a breslei lor, născute în robie. Vasile Alecsandri l-a făcut nemuritor prin canțoneta Barbu Lăutarul, iar marele compozitor Franz Liszt a creat Rapsodia română pentru pian, după ce l-a ascultat interpretând, la Iași, niște „cântece de beție”.

Pictorul Iosif Iser (1881 – 1958) avea să ne lase imaginea lăutarului staroste trecută în vopsele de pânză, aflată acum la Muzeul Naţional de Artă a României din Bucureşti, iar Carol Popp de Szathmari va fotografia chipul lui Barbu Lăutarul. Mai apoi actorul Ion Finteșteanu îl va interpreta pe marele lăutar moldav într-un spectacol de neuitat, iar Tudor Gheorghe a fost cel care i-a apreciat imaginea scenică prin apariția sa ca menestrel – cobzar. Prin unicitatea sa, lăutarul care a înmuiat inimile și a deschis pungile tuturor, a lăsat în urma sa amprenta ecourilor muzicale ce încă se aud, reverberate de orga brazilor din munte și de stelele strălucitoare din cer… (George V. GRIGORE)   

Surse: lautarie.com; folclor-romanesc.ro; doxologia.ro; lyricstranslate.com; basilica.ro; lovendal.ro; catholica.ro; •Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1962-1964; • Viorel Cosma, „Figuri de lăutari”, Editura Muzicală, 1960; • Adrian Pascu, „Imaginea vieţii celui mai zbuciumat veac” (Iaşi, Editura Ath. Gheorghiu); • Viorel Cosma, „Lăutarii de ieri şi de azi” (ed. a II-a, Bucureşti, Editura DU STYLE, 1996); • Alecu Hurmuzachi, „Foaea Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 1865.