Unii declară că de aici a început Revoluţia din 1989 la Timişoara, de lângă monumentul „Sfânta Maria cu pruncul” din piaţa Sfânta Maria. Acesta a fost ridicat în 1906 pe locul unei statui mai vechi a Sfintei Maria. Monumentul este un baldachin pe şase piloni în stil romanic sub care se află statuia Mariei, sculptată în marmură de Carrara. Monumentul face parte din situl urban „Vechiul cartier Iosefin”. În 2012, după o vandalizare şi o restaurare necesară, a fost propus să fie clasificat ca monument istoric separat. Tradiţia spune că aici a fost executat Gheorghe Doja, regele neîncoronat al ţăranilor.
Legenda povesteşte că în timpul execuţiei lui Gheorghe Doja călugării care intonau cântece religioase ar fi văzut în fum chipul Sfintei Maria, care a venit spre a-i salva sufletul celui damnat şi schingiuit, lucru considerat a fi un miracol. Pentru a marca acest fapt senzaţional, în locul respectiv a fost amplasată pe un stâlp o icoană a Sfintei Maria, protejată într-o cutie cu geam de sticlă. Această icoană a rezistat pe toată durata de 164 de ani, cât timp Timişoara a fost în stăpânirea turcilor şi încă mult după asta. După eliberarea Timişoarei din 1716 călugării iezuiţi organizau procesiuni în acel loc. Icoana a fost distrusă accidental în 1837 de un căruţaş venit la târg. Arhiepiscopul József Lonovics a făcut o colectă pentru înlocuirea icoanei cu o statuetă cioplită în lemn. În 1865 această icoană-statuie a fost înlocuită cu o statuie din piatră de Bavaria. În 1877, călugăriţele din Ordinul Surorilor de Notre Dame au adus pe cheltuiala lor o statuie de la Institutul Mayer din München. La începutul secolului al XX-lea primăria Timişoara a hotărât să refacă monumentul. El a fost ridicat în 1906, după un proiect al arhitectului László Székely, iar statuia Mariei a fost realizată de sculptorul György Kiss. Monumentul este o capelă în stil romanic, cu un baldachin din gresie sprijinit pe şase coloane din granit din Belgia cu capiteluri din marmură albă. Statuia este realizată din marmură de Carrara şi o reprezintă pe Fecioara Maria ţinând pruncul în braţe. Statuia, înaltă de 1,55 m, stă pe un soclu. În spatele capelei există inscripţia: „Isten Anyjának, a [magyarok] Védőasszonyának. Dózsa György (+1514.) kegyetlen halála helyén, melyet évszázadok hagyománya őriz, kegyeletes engesztelésül ajánlják ez emlékművet Temesvár városa és lakossága. 1906.” În traducerea lui Ilieşiu textul este acesta: „Sfintei Fecioare, patroana [a maghiarilor], pe locul unde după tradiţia de secole a suferit Gheorghe Doja cumplita moarte (+1514), locuitorii oraşului Timişoara oferă ofrandă pioasă acest monument. 1906.”
Gheorghe Doja, cel căruia i-a fost dedicat monumentul (secuiul György Dózsa, născut în Dalnic, judeţul Covasna), a fost conducătorul Războiului ţărănesc din 9 aprilie – 15 iulie 1514, una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului de azi al României. Datorită amplorii, a programului şi a consecinţelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război ţărănesc.
Gheorghe Doja a îmbrăţişat de tânăr cariera militară, înrolându-se în armata maghiară şi servind în mai multe garnizoane din Transilvania. În 1513, s-a făcut remarcat în campania contra turcilor condusă de voievodul Transilvanei Ioan Zápolya în Serbia. La Belgrad s-a desfăşurat un episod care a rămas consemnat în analele vremii. Faimosul Ali Paşa, cel mai puternic luptător al cavaleriei turce, a venit în faţa cetăţii unde erau încartiruite trupele maghiare şi a început să îi provoace pe cei dinăuntru: „Hei, unguri! Veniţi aici, oricine este curajos! Ieşiţi din castel, se va decide pe câmp cine este învingător!” Nu a trebuit să li se spună de două ori, pentru că Székely György Dózsa a ieşit în galop pe poarta castelului. „Ajunge de vorbă, tu turc de această credinţă! Voi lupta cu tine pentru Isus al meu!”. Conform regulilor de duel ale vremii călăreţii şi-au întors caii şi s-au duelat în suliţe, apoi în spade, iar Doja a lovit atât de tare, încât Ali Paşa a căzut de pe cal, inconştient. În acea clipă, Doja a sărit de pe cal şi l-a decapitat pe turc dintr-o singură lovitură . Drept răsplată după această faptă de vitejie, regele Ungariei i-a dăruit lui Doja titlul de cavaler, un colier de aur cu o gravură care reprezintă scena duelului şi un sat ca domeniu propriu. Întors acasă, în Transilvania, a primit însărcinarea de a forma un contingent de oaste pentru a participa la o cruciadă antiotomană anunţată pentru anul 1514. Momentul de cotitură a venit în 1513, la Buda, unde Doja a rostit o cuvântare înflăcărată, promiţându-le viitorilor cruciaţi scutirea de dări. Vestea s-a răspândit ca focul, iar sub comanda sa s-au adunat aproape 40.000 de oameni. Dar mica oaste, în care fuseseră recrutaţi ţărani maghiari, slovaci, sârbi, croaţi, români şi secui ce începuseră deja să fie antrenaţi ca soldaţi, sub conducerea lui Doja va începe o răscoală împotriva marii nobilimi din Ungaria şi Transilvania, care înăsprise foarte mult condiţiile de muncă ale iobagilor şi crescuse dările în produse şi bani, percepute ţărănimii libere, nelăsându-i să părăsească moşiile. După câteva succese militare, la 15 iulie 1514, după atacul nereuşit al oastei ţărăneşti asupra cetăţii Timişoara unde se refugiase marea nobilime, Ioan Zápolya, fostul său protector a ordonat ca Gheorghe Doja să fie capturat şi ucis. Nobilii, profund lezaţi de răscoală, nu s-au mulţumit cu o simplă execuţie ci, la 20 iulie 1514, l-au torturat şi executat pe acesta prin aşezarea pe un „tron” înroşit în foc. Întreaga operaţiune a fost atât de barbară încât este menţionată astăzi pe numeroase siteuri dedicate execuţiilor şi torturilor înfricoşătoare: Doja a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc, în mână i s-a pus un sceptru încins, iar pe cap o coroană încinsă, dintr-un fier de plug. Se pare că fratele său a fost obligat să-i bea sângele, iar bucăţi din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date pentru a fi mâncate tovarăşilor săi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Pentru descurajarea celor care încă mai luptau (cetele conduse de diacul Balogh, în regiunea Muncaci, Ioan Secuiul, în secuime, Anton Hossu în Sud şi Meszaros în Cluj, Bihor şi Sălaj, au continuat luptele până la sfârşitul anului 1514 sau în vara anului 1515, când Meszaros a fost ultimul înfrânt, prins şi ars pe rug la Cluj), trupul tăiat apoi în patru i-a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, iar capul a fost trimis judecătorului-şef al Seghedinului (actualul Szeged din Ungaria), Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja. Martori ai supliciului de la Timişoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăşi Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai pe Gheorghe Doja, moment de care aminteşte şi azi monumentul ridicat în Piaţa Maria din oraş, simbol al execuţiei lui Doja ridicat în locul care va deveni peste secole kilometrul zero al unei alte revolte de proporţii, cea din decembrie 1989.
După ce, în timpul vieţii, conaţionalii lui l-au descris în cele mai felurite moduri, de la tâlhar şi criminal la cavaler şi nobil, de la căpetenie de cruciaţi la rege neîncoronat al ţăranilor (de aici se pare că a fost inspirat şi „scenariul” oribilei execuţii), numele lui Gheorghe Doja a intrat în uitare timp de câteva sute de ani. Până în secolul al XIX-lea, când istoriografia maghiară l-a redescoperit şi l-a transformat în erou. Aşa a apărut mai apoi la Dalnic (jud. Covasna), în locul naşterii sale, în anul 1976, un impozant monument, creaţie a sculptorului Szobotka András, în care Gheorghe Doja e prezentat ca un simbol al luptei împotriva puterii nobiliare opresive. În amintirea curajului fără de asemănare şi a supliciului îndurat, Gheorghe Doja a intrat în galeria nemuritorilor, fiind pomenit prin acest monument de la Dalniuc, dar şi de Monumentul „Sfânta Maria cu pruncul” din piaţa Sfânta Maria din Timişoara, sau cel din Piaţa Plevna din acelaşi oraş în parc, în zona de debleu, unde se află o statuie din bronz a lui Gheorghe Doja, realizată în 1977 tot de sculptorul Andrei Szobotka. Spre pomenirea şi nemurirea sa avem astăzi comuna Gheorghe Doja în judeţul Ialomiţa, dar şi în judeţul Mureş. Avem denumirea unor străzi din aproape toate marile oraşe din România şi nu numai: Ploieşti, Oradea, Arad, Vaslui, Sighetu Marmaţiei, Cluj-Napoca, Galaţi, Suceava, Beclean, Oneşti, Piteşti, Sibiu, Zalău, Alba Iulia, Timişoara, Lugoj, Alexandria, Sinaia, Mediaş, Baia Mare, Borsec, Huşi, Craiova, etc. Poate că providenţa sau puterea unor alte sfere a făcut ca sacrificiul său să nu fie zadarnic. Stau şi privesc Monumentul „Sfânta Maria cu pruncul” din piaţa Sfânta Maria din Timişoara. Şi el a fost spart şi profanat, dar a căpătat o nouă viaţă, iar oameni de bine i-au redat strălucirea iniţială. Tot aşa amintirea eroului Gheorghe Doja va fi veşnică! (George V. GRIGORE)
Surse: orasul-timisoara.ro; wikipedia.org; fotomat.ro; heritageoftimisoara.ro; timisoara-info.ro; viatatimisoara.com; timisoreni.ro; descoperiri.ro; rador.ro; istorie-pe-scurt.ro.
Bibliografie: „Istoria românilor”, vol IV, editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”, editura Albatros, Bucureşti, 1971.
Numărul 808
