La război pentru România Mare (I)
Data:
16 noiembrie 2018
Dezmembrarea României Mari în vara anului 1940 a determinat abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său, Mihai, precum şi numirea în funcţia de prim-ministru a generalului Ion Antonescu. Militar de carieră, Antonescu a dat în ziua de 22 iunie 1941 celebrul ordin „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”, ordin prin care România a intrat în cel de Al Doilea Război Mondial. Un război – numit la vremea respectivă – „sfânt” pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Operaţiunile desfăşurate în aceste teritorii au fost deosebit de complexe, pentru „sdrobirea vrăjmaşului din Răsărit” fiind trimişi la luptă 325.685 de militari români. La finalul unei campanii care a durat 35 de zile, românii erau informaţi, la finele lui iulie 1941, că „lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune.”
Pe Frontul de Est cu gândul la Ardeal
Participarea Armatei Române la război dincolo de Nistru a fost văzută de unii militari români ca o necesitate. Pentru Cruce, Rege, dar mai ales pentru Patrie. Fidel crezului „nici o brazdă românească nu se uită”, în noiembrie 1941, un ofiţer din cadrul Diviziei 18 Infanterie scria de pe front soţiei sale: „Pare a fi paradoxal, totuşi am convingerea că luptăm în Crimeea pentru Ardeal.” Cu un an în urmă, pe 1 decembrie 1940, Ion Antonescu le transmitea românilor din Transilvania: „Pe umerii voştri stă apărarea sfântă a datoriilor strămoşeşti. Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni, fiindcă nu putem părăsi ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile, nici trădările nu ne vor clinti. Toţi trebuie să păstrăm încrederea în drepturile neamului, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă şi prin jertfă să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă dreptatea străjuieşte lumea. Şi dreptatea lumii va fi dreptatea noastră.” Bătălia de la Stalingrad a arătat că drumul până la „câştigarea dreptăţii” avea să fie lung, iar jertfele extrem de numeroase, aşa cum reiese şi din jurnalul adjutantul Mihai Bălaj din Divizia 2 Munte, detaşată în Caucaz: „Marţi, 1 decembrie 1942. Unirea Ardealului. Noi n-avem timp să ne gândim la aşa ceva. Timpul e umed. Noroi. Nu mai îngheaţă. Se reia atacul pentru cucerirea fostei poziţii. După lupte înverşunate, la grenadă, ruşii sunt scoşi din poziţii şi la orele 10 Batalionul este pe vechile poziţii. Avem morţi şi răniţi în număr însemnat. (…) Ne împuţinăm pe zi ce trece. (…) Pe văi se scurg răniţii rămaşi încă de ieri prin scorburi de copaci, ascunşi de vederea inamicului. Oare toate aceste jertfe ne vor reda Ardealul?”
În ţară, la sute de kilometri distanţă de front, românii erau informaţi de Universul că „an după an, ziua de 1 Decembrie a însemnat pentru românimea de pretutindeni prilej de manifestare naţională, de solidaritate şi de înfrăţire. În fiecare toamnă românii ardeleni îngenunchează în faţa altarelor sau la mormintele atâtora martiri ai Unirii, se adună în pieţe publice, întărind de fiecare dată măreţul act de la 1 Decembrie 1918. Aniversarea zilei de 1 Decembrie este prilej de adâncă reculegere, dar şi de bărbătească hotărâre.” La acest din urmă deziderat, ziarele şi revistele româneşti au contribuit în mare măsură. Spre exemplu, în ediţia sa din decembrie 1943, revista Grănicerul nota: „Azi, deşi o parte din trupul Ţării este sfâşiat, unirea românilor este neatinsă. Căci nu întâmplări vremelnice sau vitregii ale soartei vor mai putea vreodată să schimbe sau să destrame sufletul românesc sau să clatine unirea noastră sfântă, împlinită cu atâtea jertfe şi sacrificii. Unirea românilor este şi va rămâne veşnică căci veşnică este bravura şi vitejia poporului nostru şi înţelepciunea mai marilor noştri.” La rândul său, Universul scria, printre altele, şi faptul că „vremurile de încercare prin care trecem au legat firul suferinţelor, dar au renăscut credinţa şi dârzenia neamului. Şi aşa precum după Golgota a venit Învierea, tot astfel după suferinţă va veni mântuirea. Libertatea popoarelor a fost lăsată de Dumnezeu, spunea nu de mult IPSS Nicolae, Mitropolitul Ardealului. Pentru această libertate, în istoria reîntregirii româneşti sunt scrise faptele de glorie şi jertfă ale fiilor neamului. De pe culmile idealurilor sădite în sufletele noastre privim încrezători răsăritul dreptăţii româneşti.”
Sărbătorirea unirii Transilvaniei la Bucureşti
Evenimentele dedicate marcării celor 25 de ani de la unirea Ardealului cu Patria-mamă s-au desfăşurat pe parcursul întregii zile de 1 Decembrie 1943. La Bucureşti, dimineaţa, membrii guvernului, demnitarii Palatului, precum şi înalte autorităţi civile şi militare ale Capitalei au participat la un TeDeum oficiat la Patriarhie în prezenţa IPSS Patriarhul României. În paralel cu slujba de la Patriarhie, la catedrala Notre-Dame din bulevardul Pache a fost oficiat „un parastas pentru toţi eroii şi luptătorii unităţii naţionale şi unirii Ardealului”. Tot dimineaţa a avut loc şi solemnitatea de la Regimentul de Gardă al Conducătorului Statului. „Frumoasa solemnitate la care au luat parte toţi ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii regimentului (…) a fost onorată cu prezenta PSS dr. Partenie Ciopron – episcopul armatei. (…) După terminarea slujbei, corul a cântat Pre Stăpânul”, ulterior episcopul vizitând „bucătăria, sala de mese a trupei şi a elevilor şcolii de subofiţeri, magazia de efecte, dormitoarele trupei şi ale elevilor şcolii de subofiţeri, sălile de cursuri şi aprovizionarea.” Conform Universului, la finalul vizitei, „PSS dr. Partenie – episcopul armatei – a semnat în cartea de aur”.
La rândul său, „tineretul ardelean din Capitală a ţinut să aducă omagiul său celor ce-au ostenit pentru realizarea României Mari atât în vechiul regat, cât şi dincolo de munţi, în Transilvania”. Astfel, acesta „s-a adunat la căminul refugiaţilor de la Muzeul Satului”, unde „s-au format echipe de câte cinci oameni, compuse din intelectuali, studenţi şi ţărani refugiaţi, în splendide costume naţionale, care au dus pe braţe câte o cunună de flori cu câte o inscripţie la mormintele şi statuile marilor luptători pentru unire. Au fost încununate cu flori statuile lui Mihai Viteazul, Regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Tache Ionescu şi mormântul lui Nicolae Filipescu de la Bellu. (…) În faţa fiecărui monument delegaţii tineretului refugiat au păstrat un moment de reculegere, după care s-au înapoiat la Muzeul Satului.”
Manifestările dedicate aniversării împlinirii unui sfert de veac de la unirea Ardealului au continuat după-amiază în sala cinematografului ARO, în cadrul unui eveniment coordonat de despărţământul Astra din Bucureşti. Evenimentul a fost deschis de corul asociaţiei învăţătorilor, care, sub conducerea prof. N. Oancea – directorul Conservatorului Astra, a cântat Imnul Regal. Au luat apoi cuvântul prof. Ştefan Pop şi Zenovie Pâclişanu, ulterior serbarea continuând cu un moment în care „tineri poeţi ardeleni au citit din operele lor”, urmată la final de un recital al corului învăţătorilor. Au fost cântate: „Pe al nostru steag” de C. Porumbescu, „Doina” de Sabin Drăgoi, „Pe marginea Târnavei” de N. Oancea, solistă soprană M. Diaconescu, „Mărioară de pe coastă”, „Toate fetele se uită” de Sabin Drăgoi şi „Pui de lei” de S. Brătianu. „Înălţătoarea serbare s-a terminat la ora 13:30 în intonarea imnului Deşteaptă-te române de Andrei Mureşanu, cântat de cor şi de întreaga asistenţă în picioare.” Seara, acest program artistic a mai fost susţinut şi la Ateneul Român, în cadrul şezătorii literare desfăşurate „sub auspiciile Fundaţiei Culturale Regele Mihai I”. Întâlnirea „a fost deschisă prin conferinţa dlui Vasile Netea despre Generaţia Unirii”, evenimentul continuând apoi cu un moment în care au fost recitate câteva poezii din opera poeţilor ardeleni. (Va urma) (Mihăiţă ENACHE)
Numărul 808
