La Obor

Prin vălătuci înecăcioşi şi izmeneli de cărnuri sfârâite pe grătar, în iz de must trezit şi varză arsă de brume timpurii, Oborul, piaţa de poveste a Bucureştilor, îşi arată tarabele multicolore, în lumina caldă a Moşilor de Toamnă. Zarvă levantină, precupeţe gureşe, butoaie, doniţe, paporniţe şi saci, sloganuri strigate în gura mare, milogeli viclene de negustor şiret, aere de iarmaroc cu ştaif, saturat de culoarea vie a mormanelor de roade.
Aici, Halele vechi, unde măcelari voinici şi vorbăreţi te fac să priveşti vitrinele din care îţi zâmbesc roşu cotlete şi fleici aliniate milităreşte, momiţe şi fudulii, viitoare fripturi şi tocăniţe, interminabile şiraguri de cârnaţi trandafirii sau stafidiţi în fumuri aromate.
Dincolo, Pescăria veche, aer de baltă însufleţită sau de valuri marine, zvârcoliri de peşte abia scos din apă, cuminţenia scoicilor dormind amorţite pe paturi de zăpadă, forfotă lipicioasă pe podele ude, mirosind a viu şi a sărat.
Aici nimic nu pare să se fi schimbat. Parcă, într-un colţ, ca o fantasmă, renaşte amintirea sforilor de zahăr candel, a munţilor de boia, susan şi schinduf. Parcă, la lăsarea serii, fetele încă se lasă ademenite în iedera plină de păianjeni din spatele gheţăriei, de băieţii lăutarilor din cartier. Şi, uneori, dacă ai noroc, poţi vedea mulţimi de oameni care încă sunt, ieşind veseli de la Predoleanu, de la Fierea sau de la băcănia lui Beaşcă, aici şi acum, în lumea asta, a lor, dintotdeauna. (Dragoş CIOCĂZAN)