La mulţi ani! varianta bilingvă

Feri e maghiar, de fel din Szeged, dar de mai mult de zece ani trăieşte şi munceşte în România. E bucătar la un faimos restaurant dintr-un oraş din vestul ţării. De Ziua Naţională a fost invitat la o petrecere câmpenească aşa cum numai românii ştiu să organizeze: muzică, proţapuri, grătare şi bucate din toate regiunile, de la baclavale, bragă şi şuberek la poale în brâu, sarmale, fasole, varză călită şi clătite. Mâncare amestecată şi răstălmăcită, cum îi şade bine unei naţii trăite la răscruce de drumuri şi continente. Printre zecile de oale cu specialităţi româneşti, Feri şi-a aşezat ceaunul pe foc. Prepară „un gulaş pentru prietenii români”. Lumea s-a strâns în jurul lui, unii îl bat pe umăr şi îl poftesc să guste cârnaţi, sarmale, peşte fript. La piept, poartă o cocardă cu tricolorul românesc, iar la brâu, o banderolă cu steagul Ungariei. Le spune tuturor că asta e şi sărbătoarea lui. În martie, a sărbătorit Ziua Ungariei alături de colegii români şi i se pare normal să fie alături de ei astăzi, de ziua lor. Câţiva încep să cânte Az a szép şi îl aplaudă. Gulaşul promite să fie bun, judecând după mirosul irezistibil care abureşte din ceaun. Feri le zâmbeşte tuturor şi le răspunde în româneşte. Ce îi place la români? Că ştiu să petreacă, să iubească şi să se ajute între ei, uneori. Că, asemenea conaţionalilor săi, se înfurie cât ai zice peşte, dar le trece repede. Că iau totul în băşcălie şi că fac haz de necaz, „poate puţin cam mult”, adaugă. Că, majoritatea, nu sunt xenofobi sau zgârciţi. Şi mai ales că nu te lasă la greu. A avut un necaz anul trecut, umbla abătut, cu ochii în pământ, copleşit de gânduri negre.
L-au întrebat ce are, ce s-a întâmplat, i-a fost ruşine să spună. L-au iscodit, l-au descusut, au insistat şi până la urmă au aflat. A doua zi, fiecare i-a adus cât a putut, astfel încât până la urmă a strâns suma de care avea nevoie. Când le-a spus că nu ştie când le va putea da banii înapoi, toţi au dat din mână, „lasă, îi dai când poţi, nu-i bai”.
A învăţat să gătească româneşte, dar adaugă de fiecare dată o notă care să amintească de bucătăria din ţara vecină. E fericit că aici a găsit un spaţiu unde o mulţime de naţii se întâlnesc şi în viaţă şi la masă. Crede că are de învăţat de la fiecare câte ceva şi că unitatea în diversitate nu e o vorbă în vânt. A înţeles din prima zi că în cratiţele României îşi dau mâna Bizanţul, otomanii, bulgarii, sârbii, ungurii, ruşii, evreii, polonezii şi, mai nou, francezii, italienii, japonezii, chinezii, vietnamezii. Uşurinţa cu care ne adaptăm noului îl fascinează. Cât despre relaţia românilor cu maghiarii, e convins că există mai multe lucruri care ne apropie decât cele care ne despart şi că, dincolo de rănile istorice, la nivelul vecinilor de ogradă totul este cât se poate de normal.
Gulaşul e gata. Lumea întinde farfuriile şi Feri le umple bucuros. „Parcă ar merge şi o mămăligă” spune el cu o lucire şmecheră în ochi. Oamenii râd, se bucură şi înfulecă închizând ochii de plăcere. De undeva, de aproape, se aude imnul naţional al României. „La mulţi ani!” strigă „autorul” gulaşului şi adaugă imediat „Sok-sok évet!”. Deci se poate şi aşa, bilingv, dar din suflet. De fapt, limba în care spui ceva e mai puţin importantă, sinceritatea se poate citi în priviri, nu are nevoie de cuvinte. Feri a golit ceaunul. Spune că îi pare rău că n-a făcut mai mult. Lui nu i-a mai rămas nici măcar o porţie întreagă. E invitat să guste jumări, mici, tochitură, clătite, plăcinte. O face cu plăcere. I se întinde mâna, i se pun întrebări, i se cer reţete, numărul de telefon. Ciocneşte pahare. Zâmbeşte. Ţine mâinile la spate, stingher. Îi spune unei jurnaliste că nu înţelege de ce e în centrul atenţiei. Nu a făcut nimic diferit faţă de ceea ce face în fiecare zi. Camerele de luat vederi îl mai urmăresc o vreme, apoi îl pierd din vedere. Ridică o mână în chip de salut, surâde, mai face o urare, apoi se topeşte în mulţime. O poveste simplă despre toleranţă, prietenie, armonie. Un moment în care simţim nevoia să ignorăm, măcar pentru o vreme, paginile urâte din cărţile de istorie (Dragoş CIOCĂZAN)