La fântână

Cei care bat ţara de-a lungul şi de-a latul, pe propriile picioare, ştiu ce înseamnă setea într-o zi călduroasă. Senzaţia aceea devas-tatoare care te usucă pe dinăuntru, te înnebu-neşte şi te face să te gândeşti la iminenţa unei catastrofe. Din fericire, la oricare răs-pântie sau în mijlocul bărăganelor arse de soare, românii au săpat fântâni. Cu ciutură, cu lanţ, cu ciubăr. Ori au zidit bazine din piatră în care se cuibăresc izvoare reci. Niciunul dintre aceste avanposturi ale vieţii nu poartă nume. Nici nu este nevoie. Apa este elementul ancestral al ospitalităţii. Prin părţile astea vei primi o cană cu apă, la orice poartă vei bate însetat. Şi nu vei da nimic în schimb. Aşa se pomeneşte din bătrâni: astâmpără setea drumeţului care s-a trudit pe drum şi vei primi întreită răsplată.
Tot aud, mai ales în ultimii ani, că pe-aici, pe la noi, oamenii au uitat de ospitalitate. Cei care scriu astfel au pierdut, cu siguranţă, legătura cu ţara reală, cu ruralitatea profundă a spaţiului românesc. Sau au încercat să bată însetaţi la poarta vreunui luxos complex rezidenţial. Nici nu vreau să mă gândesc ce le-au auzit urechile. Numai că aia nu e România adevărată, ci o maimuţăreală a unor „prinţipuri” venite de aiurea, o pastişă jalnică născută din snobism şi aroganţă. Ni se mai spune că trăim într-o ţară în care, de secole, dăm fuga în fundul curţii când avem oarece nevoi de dus la bun sfârşit. Adevărat, numai că, să nu uităm, pe vremea când în marile oraşe ale continentului oala de noapte se golea prin aruncare pe fereastră, noi aveam, totuşi, un loc ceva mai decent în spatele ogrăzii. Sigur, între timp situaţia a rămas cam la fel, ceea ce nu prea ne face cinste.
Revenind la „cestiune”: haideţi să ne cunoaştem rădăcinile, să renunţăm la clişee, să schimbăm împreună ceea ce e de schimbat. Cârcoteala sterilă nu duce la nimic bun. Să punem umărul la săparea fântânilor, în care apoi să ne oglindim chipurile împlinite de fericirea de a lăsa ceva în urma noastră. Peste mulţi, mulţi ani, un călător însetat se va răcori sprijinit în ciutură şi ne va trimite un gând, nouă, celor care ne-am învrednicit astăzi să punem la rădăcinile noastre puţin din apa proaspătă a unei fântâni.
Sau poate ne va mulţumi că, deşi atât de departe de Viena sau Paris, am rămas totuşi atât de aproape de Dumnezeu. (Dragoş CIOCĂZAN)