La Bookfest ca la Ikea

Îi recunoşti imediat. Se plimbă printre standuri căutând febril cu privirea pliante şi postere pe care le strâng în sacoşe mari. Dacă standul e cu prăjituri, bomboane, ceai sau cafea, tot gratis, se înţelege!, e şi mai bine, zăbovesc acolo preţ de jumătate de ceas, se prefac interesaţi, pun întrebări într-o engleză stâlcită şi, între timp, înfulecă la greu. Înainte de plecare, mai înşfacă două, trei pliante şi un fursec cu scorţişoară, eventual mai trag o duşcă de ceai. Cărţile sunt bune de răsfoit, asta e sigur, însă doar dacă te vede cineva făcând-o. Altfel, ce rost ar avea? La intrarea în târg, prin pâcla groasă ridicată din grătare, e îmbulzeală mare. O carte bună merge cu un mic zemos sau, dacă n-ai vreun puseu naţionalist, cu un kürtős aburind. Cu burta plină, parcă pricepi mai uşor ce-a vrut să spună autorul în propoziţie. Important este să-ţi arunci ochii pe primele cinci, şase pagini. Nu se poate să nu găseşti acolo un citat sau vreo frază înţeleaptă compusă din cuvinte şmechere din DEX, pe care să le repeţi când te vezi cu prietenii la o bere. Astfel de personaje sunt de două categorii. Prima este a celor cărora le plac aparenţele. Aşa-zişii instagramabili. Ei cumpără cărţi pentru a se afişa cu ele. În parc, le ţin sub braţ, nu le – Doamne fereşte! – deschid. Sau le ţin pe birou, pe masă, pe bordul maşinii, ori le scot odată cu pachetul de ţigări şi bricheta. Nu de tot, fireşte. Doar un colţ, cât să priceapă lumea că are de-a face cu un intelectual. Se bulucesc la lansările de carte ale scriitorilor la modă. Ca să fie văzuţi. Nu cumpără cartea (Nu vezi, dragă, cât costă? Da’ ce, e aurită?), vor doar să respire acelaşi aer cu maestrul pe care l-au văzut la televizor, mai demult, în pauza unui meci. Bineînţeles, ar fi potrivit un selfie cu sigla editurii şi cu autorul, chiar dacă cel din urmă stă cu spatele.

Cealaltă categorie e un pic mai specială. Sunt oameni care vin la târgul de carte ca la Ikea. Tocmai s-au mutat în casă nouă şi au nevoie de niscaiva decoraţiuni interioare, n-o să înţelegeţi, e o chestie de design, ceva fin, pentru cunoscători. Am asistat la un astfel de dialog între el şi ea, amândoi cu un aer grăbit, uşor plictisit, oameni ocupaţi, n-au timp să aprofundeze lucrurile, trebuie doar să bifeze un punct pe o listă. Pe lângă ei, doi copii cam năzdrăvani: le place să spargă, pe neaşteptate, baloane, de obicei în spatele persoanelor mai în vârstă absorbite de lectura unei cărţi. Sau să alerge hăbăuci printre rafturi, dărâmând cărţi. Discuţia începe cu un schimb de priviri pline de reproş: „Nu aia, că e pe roşu, caută ceva pe mov. Nu, dragă, nu merge maro.” „Asta se potriveşte cu draperiile şi cu canapeaua.” „Mda, parcă ar fi mai bună, dar e prea mare. Nu! Nici cealaltă, acoperă televizorul.” „Da, dar uite ce frumoasă e, are şi auriu pe cotor.”

Preocuparea de a asorta culoarea copertelor cărţilor cu cea a mobilei sau a draperiilor, pe rânduri, pe coloane şi pe diagonală este de căpătâi. Raftul nu mai are legătură cu motivele pentru care a fost creat, e un fel de obiect de decor. Cărţile sunt alese după copertă, aşa cum alegem cochiliile goale de scoici la bazarul de pe plajă: să dea bine în bolul de sticlă de pe măsuţa din sufragerie; sunt deja un fel de fetiş al unei jalnice mondenităţi. Şi le luăm cu trollerul. Dacă n-avem scoici, punem cărţi. Multe, cu coperte cât mai apropiate ca nuanţă de lavabila de pe perete, de cuvertura de pe canapea, de vaza aceea scumpă adusă ca suvenir din orăşelul ăla din Toscana, „am uitat cum îi zice”. Iată cum literatura de sertar a devenit literatură de raft sau obiectul unor dispute legate de design. O formă fără fond şi, din păcate, din ce în ce mai des, fără formă. Am cunoscut oameni care procedează la fel şi în privinţa tablourilor. Nu artistul, nu compoziţia, nu tema. Să fie mare, să vadă lumea că pot să-mi permit o pictură de doi pe trei metri. Să fie cu mult roşu, ca să se „pupe” cu covorul de la Alvaro sau de la vreun alt brand mai scump. Să acopere spaţiul gol de pe peretele de deasupra şemineului, cam atât să fie, prea e gol spaţiul ăla. Da, gol, un gol prea mare. Iar ca să-l umplem nu e nevoie decât să trecem dincolo de copertă şi să ajungem măcar până la jumătatea cărţii. (Dragoş CIOCĂZAN)