LA 50 DE ANI DE LA ULTIMUL TRIUMF MONDIAL AL HANDBALULUI ROMÂNESC

Campionatul Mondial din 1974 – ECHIPA
• Cornel Penu, Ştefan Orban, Alexandru Dincă, Cristian Gaţu, Ghiţă Licu, Roland Gunesch, Gavril Kicsid, Ştefan Birtalan, Marin Dan, Adrian Cosma, Mircea Ştef, Radu Voina, Mircea Grabovschi, Constantin Tudosie, Liviu Bota, Werner Stockl 
• Antrenori: Niculae Nedeff, Oprea Vlase 
Cel mai bun handbalist (MVP) la Campionatul Mondial 1974 - Cristian GAŢU 
Handbalişti în All-Star Team la Campionatul Mondial 1974 - Cornel PENU 
Cel mai bun marcator la Campionatul Mondial 1974 - Ştefan BIRTALAN, 43 de goluri    (Sursa: Federaţia Română de Handbal)  

A fost odată ca niciodată, când echipa masculină de handbal a României domina handbalul mondial. De patru ori a fost încununată cu titlul suprem de campioană a lumii. Ultima dată în 1974, când a învins Germania democrată la ea acasă. Un succes de o asemenea anvergură nu poate să nu fie reamintit şi sărbătorit atunci când se adună 50 de ani de la întâmplarea lui, ca la o nuntă de aur. L-a reamintit Federaţiei Române de Handbal, prin telefon, şi o voce a campionilor mondiali de atunci, care doreau o întâlnire sub auspiciile înaltului for, iar o altă voce, federală, a răspuns: „E o idee foarte bună. O să vă telefonăm noi.”…

Aşa se face că handbaliştii nu au mai fost contactaţi, iar întâlnirea de aur a avut loc la Bucureşti, pe data de 27 martie, având ca organizator neoficial pe inimosul Gheorghe Goran. Alte nume sonore, care au răspuns prezent, au fost Cornel Oţelea şi Cristian Gaţu – conducători de joc, Cornel Penu şi Nicolae Munteanu – portari, urmaţi de ceilalţi jucători care făceau fazele de atac şi de apărare: Radu Voinea, Vasile Stângă, Valentin Samungi, Werner Stockl, Cornel Tudose, Dan Marin, Mihai Marinescu. Au intervenit prin telefon, fără a fi în cea mai bună stare a sănătăţii, şi golgeterul Ştefan Birtalan şi apărătorii de netrecut Gavril Kicsid şi Roland Gunesch.

Ce performeri, ce campioni de poveste! Dacă ar fi venit cineva cu o minge şi s-ar fi reîntâlnit pe un teren de handbal, sunt sigur că ar fi început un recital cu aeriene de pe o parte a semicercului pe alta, cu driblinguri şi angajări ale pivoţilor, cu şuturi surprinzătoare de la şold, cu fandări stânga sau dreapta de pe linia porţii şi cu câte alte figuri de stil! De această dată, seniorii de aur ai handbalului românesc au venit la întâlnire împreună cu soţiile, care le-au fost alături şi în cariera lor sportivă sau şi, împreună cu ei, alături de propriii lor copii şi nepoţi, iar reuniunea s-a desfăşurat într-o sală de restaurant. Ca urmare, atât cât s-a avut în vedere şi spectacolul handbalistic, acesta a constat în reamintiri ale unor întâmplări şi faze de neuitat şi de povestit şi repovestit. Cum să uiţi cele trei parade câştigătoare la aruncările celui mai bun jucător german, prin care Cornel Penu a înclinat scorul finalei mondiale din 1974 în favoarea echipei noastre? Dar zidul cvasi-impenetrabil al apărării? Dar incursiunile ofensive, soldate cu goluri spectaculoase, fără care nu se poate câştiga niciun meci? Dar despre câte alte întâmplări de pe teren şi din afara lui nu va fi fost vorba?

În ce mă priveşte, fără a fi de faţă, cum nu au fost nici jurnaliştii pe care o federaţie de specialitate i-ar fi invitat cel puţin pentru a se „lustrui” cu realizările de altădată, vreau să mă refer la o singură problemă, la care handbaliştii de aur nu vor fi făcut referire. Cum a fost posibil ca handbaliştii de acum cinci decenii, care proveneau, majoritar, de la două cluburi rivale, Steaua şi Dinamo, dar, de fapt, şi de la alte echipe din ţară, de unde erau recrutaţi de cele două echipe-fanion, să treacă peste adversităţile sportive inerente şi să formeze o echipă naţională unitară, ai cărei coechipieri să se regăsească prieteneşte şi după o jumătate de veac? Întrebarea mi se pare oportună, pentru că răspunsul ei, fără a fi atât de complicat cum poate părea la prima impresie, este în schimb extrem de semnificativ şi pentru situaţia actuală din sport, ca şi din viaţa noastră socială de toate zilele.

Este plauzibil să spunem că o echipă sportivă este puternică şi victorioasă prin valoarea individuală a componenţilor ei, iar printre handbaliştii români din finala campionatului mondial din 1974, deşi toţi au concurat la succes, au existat şi câţiva de neînlocuit, în lipsa cărora nu se putea obţine victoria. Numai că, într-un joc de echipă, valorile, oricât de excepţionale, nu se pot impune izolat, fără a conlucra cu ceilalţi. Un golgeter nu poate să marcheze de unul singur, dacă nu primeşte pasele necesare. Un goalkeeper nu poate para orice şut, dacă apărarea pe semicerc sau în zonă este uşor penetrabilă şi nu-l protejează.

Echipele noastre de handbal care au câştigat patru campionate mondiale au fost puternice nu numai datorită faptului că au avut valori, ci şi pentru că valorile au respectat valorile, adică s-au respectat reciproc şi s-au solidarizat. În general, sporturile de echipă solidarizează, dar nu automat, deci nu mereu, pentru că individualităţile, mai cu seamă dacă sunt şi puternice, sunt marcate şi de tendinţe individualiste. Dar valorile care se respectă pe sine ca valori nu pot să nu respecte valorile, nu pot să nu fie şi oameni de caracter. Puterea prin care sportivii români la care ne referim au devenit campioni mondiali le-a fost intrinsecă şi a constat în faptul că au avut atât valoare, cât şi caracter. O maşină Skoda, primită de fiecare după victorie, nu a putut constitui decât un stimulent cu totul exterior, nicidecum un ferment sau un catalizator care să fi format o echipă.

Conştiinţa valorii şi respectul reciproc i-au îndemnat şi acum pe campionii de odinioară să se reîntâlnească şi să se simtă, aşa cum am aflat (pe surse!), ca într-o mare familie. Şi azi avem nevoie acută, poate mai mult decât oricând, de promovarea valorilor şi de caractere nu numai în sport, ci şi în orice alt domeniu de activitate. (Ioan N. ROŞCA)

• Cornel PENU – „PORTARUL”

Cristian GAŢU: „Sigur că e greu de făcut comparaţii între generaţii, dar pentru mine, Cornel Penu e URIAŞ”. (…) „Cu un portar asemenea lui Cornel Penu, era greu să ieşi învins de pe teren. E senzaţia pe care noi, jucătorii de câmp, o simţeam. Când era acolo, în poartă, dădea siguranţă, încredere. Parcă altfel driblam.”

Valentin SAMUNGI: „Era un monstru în poartă. Şapte sau opt ani de zile a fost, de departe, cel mai bun portar din lume. La turneele finale în care România a câştigat titlurile mondiale, în 1970 şi 1974, Penu a fost cel mai bun jucător al României. Nu ştiu dacă fără el am fi reuşit acest lucru.”

Ştefan BIRTALAN: „De la 9 metri, lăsaţi pe mine!” – asta spunea Cornel Penu coechipierilor de la naţională. Prindea aruncările adversarilor cu două mâini”, rememorează unul dintre eroii Campionatului Mondial din 1974, din Germania, „Cornel Penu?! Un portar excepţional! Cel mai bun din lume. Un profesionist. Le avea pe toate: plasament, reflex, viteză. Dacă era cel mai bun din lume, cum să nu fie complet?”. (…) „Toate meciurile pe care România le-a câştigat în acei ani au purtat amprenta lui Penu. România a avut portari mari, începând cu Mişi Redl, cu Nicu Munteanu, cu Sandu Buligan, dar peste toţi cred că e Cornel Penu”„Pe Penu dacă îl trezeai la 1 noaptea ştia fiecare adversar unde aruncă, fiecare ce truc are, ce fentă.” (…) „Noi am avut o generaţie extraordinară. Şi nu numai noi, şi cei dinaintea noastră! Uite, nenorocul lui Vasile Stîngă ăsta a fost. Degeaba a fost el un superjucător, că nu a mai avut coechipieri de aceeaşi valoare! Noi am fost campioni mondiali că eram, fiecare pe postul său, între primii trei jucători din lume”.

 Ştefan BIRTALAN: „Românii nu ştiu să-şi aprecieze valorile. Sau le apreciază când e prea târziu. De ce Gruia a trebuit să moară în Mexic? De ce Penu e în Franţa şi nu e aici, acasă, în România, să împărtăşească din experienţa lui?” (https://www.gsp.ro/sporturi/handbal/special-gsp-face-portretul-lui-cornel-penu-acum-ajuns-la-70-de-ani-a-fost-cel-mai-mare-portar-al-lumii-e-urias-480916.html)

• Cristian GAŢU „magicianul semicercului”:

„Mentalitatea de învingător se dobândeşte prin muncă şi prin succese. Victoriile hrănesc această mentalitate. La sporturi de echipă, cum este şi handbalul, victoria este ceva mai aparte, pentru că nu e numai a ta, ci a echipei. (…) În handbal, dacă unul din echipă cade, îl ridici, pentru că fără el nu exişti nici tu. Nu poţi fi un jucător excelent, până nu reuşeşti să-ţi dezvolţi altruismul. Eu am fost egoist, dar m-am autoeducat, pentru că am fost adus de tânăr la echipa naţională, unde jucam alături de somităţi pe care eu le idolatrizam. (…) Cred ca cel mai memorabil meci a fost cel al debutului meu la naţională. Nu a fost o victorie, dar a fost victoria mea personală. Eram în Republica Federala Germania (deci nu aşa, oriunde!), era în 1964, aveam 19 ani, în condiţiile în care eu pusesem prima dată mâna pe minge în 1960. În 1964, vă spun sincer că încă nu ştiam bine regulamentul şi ei m-au luat la echipa naţională de seniori. Am jucat într-o sala cu 18.000 de spectatori. Pe teren, lângă mine, erau giganţii: Ivănescu, Mozer, Cornel Oţelea, Virgil Hnat… Am intrat, am jucat, am dat şi vreo două goluri, dar am făcut şi greşeli de regulament. N-am să-l uit cât oi mai trăi pe antrenorul Ioan Ghermănescu, care în faţa acelei mulţimi m-a luat pe margine şi îmi explica cu degetele ridicate: „Nu ai voie să faci decât trei paşi, iar tu faci patru!”. Eu vedeam nemţii din tribune printre acele patru degete ridicate în aer şi simţeam cum toţi înţelegeau ce mi se spunea. Cât de ruşine mi-a fost!… Eram ca un lăutar care cânta după ureche, dar după acel meci, am început să învăţ notele handbalului şi am ajuns unde am ajuns. De aceea consider acea înfrângere cea mai frumoasă victorie.”

„Retragerea mea a fost cu atât mai dureroasă cu cât, deşi îmi alesesem cu atâta grijă momentul, nu am fost sărbătorit, nici măcar cu o strângere de mână. (…) Da, eu am suferit că nu am fost sărbătorit şi felicitat la retragere.” (http://arhiva.formula-as.ro/2009/883/lumea-romaneasca-24/cristian-gatu-am-suferit-ca-nu-am-fost-sarbatorit-si-felicitat-la-retragere-11530)