Jean Negulesco – un regizor român de Oscar la Hollywood

Acest mare artist român a câştigat premiul Oscar şi a avut o relaţie cu frumoasa actriţă Marilyn Monroe, dar în România este seminecunoscut. A excelat ca regizor de film, scenarist, producător de film şi pictor. Jean Negulesco, pe numele real Ioan Negulescu, a fost primul român care a cucerit inima Hollywood-ului, fiind nominalizat la prestigioasele premii Oscar. El este, de asemenea, singurul român care deţine o stea pe celebrul bulevard „Walk of Fame”. Povestea lui este una uluitoare. Ajuns în Hollywood a regizat peste 60 de filme de succes, cu marile vedete Marilyn Monroe, Cary Grant, Greta Garbo, Sophia Loren, Fred Astaire, Lauren Bacall şi Joan Crawford. Chiar dacă este considerat unul dintre cei mai renumiţi regizori ai Hollywood-ului din anii ’40-’50, rămâne aproape necunoscut în România.

Născut la 13 martie 1900, la Craiova, în familia înstăritului negustor Gheorghiţă Negulescu, a părăsit România la vârsta de 20 de ani, în căutarea unei cariere. Iniţial, a urmat studii de economie şi administraţie, iar în timpul Primului Război Mondial a activat ca voluntar al Crucii Roşii, făcând parte din Liga Naţională a Cercetaşilor. A trăit o perioadă la Iaşi, unde a asistat la un recital susţinut de George Enescu pentru recruţii înrolaţi în armată. Într-o seară, tânărul Ioan Negulescu i-a schiţat un portret compozitorului, pe care acesta, încântat de portret, mai târziu, l-a cumpărat oferindu-i o sumă considerabilă. În toamna anului 1919, Ioan Negulescu a obţinut o bursă de studiu la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, spre dezamăgirea tatălui său, care îşi dorea să-l pregătească pentru preluarea afacerilor familiei. Totuşi, tatăl său a hotărât să-l trimită la Paris pentru a studia ştiinţe economice. Dar tânărul Ioan a ales să se înscrie la Şcoala de Arte „Académie Julian”, ceea ce l-a făcut pe tatăl său să înceteze să-i mai trimită alocaţia lunară generoasă, sperând că îl va determina să renunţe la visurile sale artistice. Încercarea tatălui său nu a dat roade; Ioan a început să lucreze în diverse locuri pentru a se întreţine, inclusiv spălând vasele la restaurantul „Chartier”, de pe „Boul’Mich”. A fost perioada când a avut şansa să-l cunoască pe sculptorul Constantin Brâncuşi şi să descopere artişti precum Pablo Picasso, Tristan Tzara şi René Clair, cel care tocmai debutase ca actor în filmul „Le Lys de la vie“ („Crinul vieţii“), o ecranizare a unui basm scris de Regina Maria a României. Din acest film se mai păstrează, în arhiva franceză, câteva sute de metri. În cartea sa de memorii, „Drum printre stele“, Jean Negulesco a evocat anii de prietenie cu marele artist român: „Constantin Brâncuşi era un înţelept frumos, cu un chip de zeu încadrat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun, cu ochi albaştri, mici şi scânteietori. Folosea un limbaj plin de culoare. Te aflai în prezenţa unui ţăran român isteţ. Atelierul său din Impasse Ronsin dădea direct într-o curte nepietruită, cu vederea spre alte ateliere îngrămădite. O uşă veche îl proteja de lumea din afară. Brâncuşi era originar din aceeaşi regiune a României ca şi mine, el din Târgu-Jiu, spre nord, eu din Craiova, spre centru. Era cea mai bună carte de vizită pe care i-o puteam prezenta. (…) Ne-am întâlnit mai multe zile în şir, cu ceasuri întregi de ascultare, de întrebări şi de amintiri cu el şi cu unii dintre prietenii lui. Modigliani, Erik Satie, Tristan Tzara şi Man Ray au fost dintre cei pe care i-am întâlnit. Într-o după-amiază, el, Tzara şi Man Ray ciopleau o bâtă dintr-o creangă solidă şi încolăcită, o bâtă asemănătoare cu acelea pe care Brâncuşi obişnuia să le cioplească în copilărie. Aşa cum o făcuseră şi strămoşi de-ai săi – bâte şi fluiere ciobăneşti. A început să plouă şi micuţa curte din spatele atelierului s-a transformat într-o băltoacă. Cei trei maeştri şi-au suflecat pantalonii şi, cântând cântece deocheate, s-au jucat în noroi ca nişte puştani. Mai târziu, i-am zis: «Nene Constantin, nu înţeleg cum nişte oameni maturi se pot juca în noroi, ca puştii». A zâmbit şi, rezemându-se cu spatele de soba caldă, zise: «Iancule, când nu mai suntem copii, suntem deja morţi. Să nu uiţi asta niciodată!» N-am uitat-o niciodată“. Ziua, copiază operele marilor maeştri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrieteneşte cu unii din artiştii avangardei pariziene, precum Modigliani, Pascin, Soutine şi alţii. De asemenea, frecventează cercul dadaiştilor în frunte cu Tristan Tzara. În vara lui 1922, Negulescu a revenit în ţară, unde a semnat scenografia unui spectacol teatral, la Craiova, şi a deschis prima sa expoziţie personală de pictură la Ateneul Român. Revenit la Paris, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. A plecat, cu banii câştigaţi pe un tablou cumpărat de cineastul american Rex Ingram, pe Riviera Franceză, la Cagnes-sur-Mer, pentru a se trata. Serile şi le petrecea la celebrul Hotel „Negresco“ din Nisa, unde îşi câştiga pâinea ca dansator profesionist şi unde zugrăveşte peisajele Rivierei. În 1927 se căsătoreşte cu o femeie americană bogată şi divorţată din Chicago, pe nume Winifred Hayers Havlicek, care i-a oferit ca dar de nuntă o expoziţie în celebrul atelier parizian „Campagne Première”. După nuntă, s-au stabilit în Statele Unite, iniţial în New York şi mai apoi în Washington. Căsnicia lor s-a încheiat printr-un divorţ (1929), iar Negulescu a ajuns în California. Aici, succesul nu a întârziat să apară. După ce Greta Garbo a acceptat să-i pozeze, între cei doi a înflorit o mică poveste de dragoste, ceea ce l-a determinat pe Negulescu să renunţe la cariera de pictor şi să se dedice filmului. Este un moment hotărâtor în viaţa sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco. Scrie scenarii şi este asistent de regie la filmele „Captain Blood” şi „A Farewell To Arms”, acesta din urmă după romanul „Adio arme” al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile „Paramount Pictures” pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct şi apoi ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, „Singapore Woman” („Femeia din Singapore”; 1941; cu Brenda Marshall, David Bruce şi Virginia Field) pentru studiourile „Warner Brothers” în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul „The Mask of Dimitrios” („Masca lui Dimitrios”), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler, şi filmul „The Conspirators”. Are în palmares şi filmul „Maltese Falcon”. În 1948, filmul „Johnny Belinda” are un succes extraordinar, Jane Wyman, interpreta principală, primind Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă (cu Jane Wyman, Lew Ayres, Charles Bickford şi Agnes Moorehead, film care a adunat 12 nominalizări la premiile Oscar, inclusiv pentru regie). Menţionăm şi „Road House”, cu Ida Lupino, Cornel Wilde, Celeste Holm şi Richard Widmark. Urmează drama „Three Came Home” („Trei se întorc acasă”, 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, apoi comedia „How to Marry a Millionaire” („Cum să te căsătoreşti cu un milionar”; 1953; realizată la studiourile 20th Century Fox). Filmul a avut în distribuţie nume sonore precum Betty Grable, Marilyn Monroe, Lauren Bacall, William Powell, David Wayne, Rory Calhoun şi Cameron Mitchell. Premiera acestui film a coincis cu debutul unei impresionante campanii publicitare care a transformat-o pe Marilyn Monroe într-un simbol sexual al Statelor Unite ale Americii. „Marilyn Monroe este visul împlinit al oricărui bărbat din lumea largă. Este femeia la care visezi şi trebuie să-ţi înşeli nevasta. Mort să fii, să nu te înnebunească!”, ar fi spus Jean Negulesco. Negulesco a cunoscut-o pe Marilyn Monroe prin prietenul său de la revista „Life”, John Florea, şi se spune că pe parcursul filmărilor pentru „How to Marry a Millionaire”, între Jean şi diva blondă ar fi existat o idilă. Acesta a fost primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în acelaşi sistem de ecran lat realizează filmul „Daddy Long Legs” (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile „20th Century-Fox”, unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, „Hello Good-bye” şi „The Invincible Six” („Cei şase invincibili”).

Puţini sunt astăzi cei care mai ştiu că Jean Negulesco a revenit în România în decursul anului 1968, vizitând studiourile de la Buftea şi având numeroase întâlniri cu cineaştii autohtoni. A corespondat ani de zile cu academicianul Mihnea Gheorghiu şi cu fiica acestuia, criticul Manuela Cernat, care i-a şi tradus volumul de „amintiri europene şi hollywoodiene“, pe care l-a intitulat „Drum printre stele“, dedicându-i de asemenea o monografie, intitulată „Jean Negulescu – Un român la Hollywood“. Cu ocazia vizitei, Negulesco ar fi fost de acord să regizeze o coproducţie româno-americană, un remake după „Masca lui Dimitrios“, însă proiectul nu s-a mai materializat. Într-un interviu acordat revistei „Cinema“, în 1968, mărturisea că a vizionat la Buftea şi câteva bobine din „Dacii“ şi „Columna“, fiind plăcut impresionat. „Nu mă pot pronunţa asupra filmelor în ansamblul lor, dar ceea ce am văzut mi s-a părut bine realizat ca construcţie şi ca mişcare. Scenele de luptă, îndeosebi. Se simte însă pe alocuri lipsa unor buni tehnicieni de platou. Rolul lor este imens. După câte mi-am putut da seama în cadrul vizitei, echipamentul tehnic de la Buftea este excelent, îndeosebi instalaţiile de sunet. Sunteţi mai bine puşi la punct, în unele privinţe, decât suntem noi la Hollywood. Doar studiourile lui Dino de Laurentiis, în Italia, sunt atât de modern echipate ca ale dumneavoastră“, sublinia Negulesco. „În cinematografie, lucrurile sunt mult mai complicate decât în celelalte arte. (…)Regia de film înseamnă o încordare continuă, o confruntare continuă şi o continuă preocupare de a te depăşi, de a stăpâni deplin tainele acestei maşinării complicate – cinematograful“, a spus.

În viaţa personal Jean Negulesco a întâlnit-o în 1945 pe superba Ruth „Dusty“ Anderson (1918-2007), fotomodel de succes la „Harry Conover Modeling Agency“ şi actriţă de ocazie. Ea se afla în plin divorţ, după întoarcerea soţului din război, în timp de Negulesco era unul dintre cei mai râvniţi burlaci de la Hollywood. Deşi Ruth i-a refuzat iniţial avansurile, având în vedere şi reputaţia de playboy a românului, cei doi au devenit în scurt timp de nedespărţit, iar în 1946 s-au şi căsătorit. Din nefericire, cei doi n-au putut avea copii, însă au adoptat două fetiţe, Gabrielle şi Christine, preluate dintr-un orfelinat din Stuttgart care adăpostea copii abandonaţi, rezultaţi din legături ilegitime ale ofiţerilor din bazele militare americane cu tinere nemţoaice. În ciuda numeroaselor escapade amoroase ale lui Jean, cuplul a rezistat, iar „Dusty“, care renunţase definitiv la actorie în favoarea mariajului, a devenit la rându-i o pictoriţă apreciată.

Ca distincţii şi onoruri, Jean Negulesco a fost membru al „Academy of Motion Picture” şi a fost distins cu „Silver Tray” de către „International Executive Service Corporation” şi cu „The Laurel Award” pentru întreaga sa producţie regizorală. A fost membru de onoare în „American-Romanian Academy of Arts and Sciences” şi în anul 1983 i s-a decernat „Diploma de Onoare a Academiei”. În 1984 şi-a publicat memoriile sub titlul „Things I Did and Things I Think I Did” („Lucruri pe care le-am făcut şi lucruri pe care cred că le-am făcut”). Guvernul Franţei i-a acordat lui Negulesco titlul de „Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor”. După 1990, el a devenit membru de onoare al Uniunii Cineaştilor din România, iar în 1992 a fost numit membru de onoare al Academiei Române..

În 1990, Uniunea Cineaştilor din România l-a primit în rândurile sale ca membru onorific, pe viaţă. Mihnea Gheorghiu, preşedintele Uniunii Cineaştilor, craiovean la rându-i, a înfiinţat şi Fundaţia Internaţională „Jean Negulescu“ cu scopul valorificării, prin toate mijloacele posibile, a modelului şi operei marelui cineast. La Craiova, în oraşul natal, a fost înfiinţată o filială unică a fundaţiei, s-a montat o placă pe casa în care s-a născut regizorul, i s-a dat numele unui cinematograf, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare post-mortem şi i s-a dat numele unei străzi. Numai că în anii următori multe dintre iniţiativele filialei unice s-au risipit. „Placa de pe casă a fost dată jos, pentru că între timp casa a fost cumpărată de către cineva. Legile ţării au permis ca acea casă să fie achiziţionată de o persoană fizică. Noi am făcut acea placă cu bani din buzunar, nu am beneficiat la vremea respectivă de subvenţie din partea cuiva“, şi-a amintit regizorul Gheorghe Obrocea, animatorul Fundaţiei Internaţionale „Jean Negulescu“. De asemenea, cinematograful „Jean Negulescu“ nu mai funcţionează astăzi, clădirea fiind retrocedată între timp, iar în patrimoniul Arhivei Naţionale de Filme există doar câteva pelicule regizate de către legendarul cineast.

Ultimii ani din viaţă marele regizor şi i-a petrecut în Spania, la Marbella, acolo unde îşi achiziţionase o proprietate. Jean Negulesco a încetat din viaţă la 18 iulie 1993, în Marbella, Spania, la vârsta de 93 de ani. Filmele sale au avut 31 de nominalizări la Oscar. În urma sa au rămas peste 60 de filme de succes internaţional, printre care şi primul film „Titanic“ cu sunet, din 1953, care îi poartă semnătura.

Poate nu este prea târziu ca să se înfiinţeze o casă memorială în Craiova, sau un muzeu în Bucureşti, care să amintească de marele regizor şi viaţa sa tumultoasă şi încununată de succes.

Jean Negulesco este o stea pe cerul României şi o stea hollywoodiană de succes, care încă străluceşte şi oferă lumină pasionaţilor celei de a 7-a arte, cinematograful. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.ro; cinemagia.ro; tribuna.us; dcnews.ro;; euronews.ro; okmagazin.ro; newsweek.ro; bunicutavirtuala.com; albapress.ro; Manuela Cernat, „Jean Negulescu - Un român la Hollywood”, NOI Media Print