Je ne sui pas

Comparația cu ciupercile după ploaie este deplasată, să ne măsurăm cuvintele. Plagiatorii de doctorate în diferite științe ies de pe băncile școlii mai abitir ca pălăriile fungilor. Despre ce fel de școli este vorba o să discutăm cu altă ocazie. Un lung șir de domni și doamne își afișează cu mândrie nonșalantă titlurile obținute prin metoda copy-paste. Și sunt mulți, foarte mulți. Poate că pereții din birourile sau livingurile domniilor lor, burdușiți cu diplome ferecate în rame aurite nu ne-ar deranja dacă respectivele persoane n-ar rata toate ocaziile în care ar trebui să tacă. Acum vreo doi ani, un domn senator, remarcabil prin tupeul și obrăznicia ieșite din comun și printr-un limbaj caracteristic „mahalalei inepte”- vorba unui culturnic de duzină ridicat, și el, pe valul spumos al mediocrității ultimilor ani -, își striga indignarea în somptuoasa sală a instituției în care l-a trimis votul popular, repetând de câteva ori cuvinte precum „tuta” sau „analfabeta”. De curând, aflăm că domnul senator nu prea poate dovedi că a luat bac-ul, iar la facultatea pe care insistă că a absolvit-o nu a auzit nimeni de el.

Nume sonore, oameni care au răspuns sau încă răspund de sectoare vitale ale economiei sau au ranguri politice foarte înalte sunt dovediți drept plagiatori. Și, după ce sunt demascați, se rățoiesc la toată lumea ofuscați. Tot ei. Asta fiindcă nu reușesc să înțeleagă un lucru, și anume că nu lipsa doctoratului ar fi problema, ci faptul că a-l obține prin fraudă este foarte grav. Am avut și avem specialiști care își demonstrează priceperea, chiar excelența, zi de zi la locul lor de muncă, fără să aibă diploma de doctor în buzunar. Pur și simplu, sunt oameni care își fac meseria cu dăruire, abnegație, cu stil sau din pasiune sau poate doar pentru un amărât de salariu, și se simt bine procedând astfel. Ei nu au înșelat pe nimeni și nu au simțit nevoia să-și împopoțoneze CV-ul cu titluri academice muncite de alții. Este adevărat, nici nu au râvnit la poziții înalte în stat și nici nu au vrut să pară ceea ce nu sunt.

Avem mii de doctori în comunicare, științe politice sau informații. Lipsa dovezilor nu îmi permite să afirm că toți aceștia s-au prezentat în fața comisiei de doctorat cu lucrări trase la xerox. Nu pot să cred asta: ar însemna că trăim într-o lume căptușită cu oglinzi deformante, că realitatea este un coșmar pe care îl suportăm doar pentru că ne-am obișnuit cu el. Ceea ce este îmbucurător ar fi că, totuși, mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la suprafață ca untdelemnul din apă. Pentru asta însă plătim un preț. Mare. Trecem printr-o nesfârșită traumă, țintuiți de un pat al lui Procust.  Se pare că am uitat că lupta cu hoții, de orice fel ar fi ei, poate fi câștigată numai dacă o și începem. Ar mai fi ceva îngrijorător: dezvăluirile ating personaje aflate din ce în ce mai sus în ierarhia statului, în mediul științific, în cultură. Impostura și falsul elitism distrug, până la urmă, credibilitatea întregii societăți, a națiunii, afectând adevăratele elite. Cine te mai crede că ai un doctorat „pe bune”? Fugi dom’ne de aici! Ia zi, cât ai dat? Numai că domnii și doamnele cu titluri furate nu au astfel de complexe. Uneori mi se face milă de ei. Ba chiar îmi vine să strig în gura mare „Je suis…” adăugând apoi numele personajului. Știți modelul. Îmi este milă pentru că îi văd făcând eforturi supraomenești să intre în lumea bună și nu le iese deloc. Rămân la fel de mărunți, șterși, mediocri și stingheri. Ei sunt ca peștele din sticlă colorată așezat pe ștergarul care acoperă televizorul alb-negru. Însă văzându-le scălâmbăielile, falsa străduință, aroganța, disprețul, gândirea împiedicată și aerele de vedetă prăfuită sau de hoț cu ștaif, parcă, parcă n-aș mai respecta sintagma. Cred că ar suna mai bine „Je ne suis pas”. (Dragoş CIOCĂZAN)