„Izvorul de aur al dacilor, cu stindard-lup”, monumentul dedicat lui „Draco” – stindardul dacic milenar

Am scris despre un monument dedicat sabiei – simbol ce apăra aceste plaiuri acum 2000 de ani (Sica, sau Falx Dacica), de data aceasta scriu despre alt monument cu specific geto-dacic. Monumentul, dezvelit în 2001, impresionant prin formă şi dimensiuni, este unicat şi a fost realizat de către sculptorul orăştian Nicolae Adam: „Izvorul de aur al dacilor, cu stindard-lup”, lucrare de artă monumentală – ambientală, se află la intersecţia Bulevardului Unirii cu Strada Andrei Şaguna din Orăştie, jud. Hunedoara. Acesta are o înălţime de opt metri, iar în partea superioară se află lupul dacic, cu o lungime a capului de 1,2 metri, iar trupul de dragon de 5,5 metri. Faţă de dimensiunile reale ale acestor animale totem, în structura monumentului din Oradea totul este amplificat de patru ori. „Statuia este realizată din bronz, pe schelet metalic. Pietrele aflate la baza acesteia sunt cu conţinut aurifer şi provin dintr-o carieră din Munţii Apuseni. Opera, ce reprezintă stindardul de luptă al dacilor, înfăţişează un cap de lup cu gura deschisă şi trup de balaur. Este o făptură care nu se târăşte, ci zboară”, a declarat doctorul în istorie Mihai Căstăian, arheolog la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. Monumentul înfrumuseţează oraşul şi spune povestea zbuciumată a unui regat milenar.

Dacă este să vorbim despre dovezi ale existenţei acestui stindard dacic, putem vedea metopele „Columnei Traiane” de la Roma, unde apar stindardele draconare dacice, atât în scenele de bătălie, cât şi în scenele unde apar trofeele de război luate de romani. Ele sunt prezente şi pe „Arcul de Triumf al lui Galeriu” din Salonic (Grecia). Dacă este să vorbim de descoperirea unor elemente manufacturiere ce ne pot confirma existenţa acestui standard, putem să ne apropiem de capitala regatului dac. Aici, după o perioadă de peste 1000 de ani de uitare sau de linişte impusă de sângele vărsat pe acest pământ ca loc al unei importante bătălii împotriva Imperiului Roman atacator şi rapace, urmele grandioase ale capitalei regatului dac au atras magnetic pe doritorii de legendă şi aventură. Aurul monedelor de aur tip „koson” descoperiţi au atras apoi căutătorii de comori. Apare la anul 1787 semnalarea faptului că preotul Dumitru Cerbiceanu, împreună cu o seamă de cunoscuţi, urcă la ruinele de la Grădişte cu speranţa că va găsi comorile ce se arătaseră în visele lui David Albu. Din relatările preotului, se cunoaşte că atunci nu au fost descoperiţi decât „… nişte stâlpi rotunzi de piatră … ” sau „… butoaie de piatră …”, precum şi „… nişte vechituri într-o ascunzătoare şi multe figuri, un câine ce părea dulău cu gura deschisă …”. Dacă în cazul stâlpilor rotunzi de piatră sau a butoaielor de piatră putem să considerăm că acestea erau tamburi ale coloanelor ridicate în incinta vreunui templu antic dacic, atunci în cazul descoperirii din „ascunzătoare” putem semnala existenţa „unor vechituri”, printre care „multe figuri” şi „un câine ce părea dulău cu gura deschisă”, adică un stindard dacic „draco”.

„Stindardul dacic” este un steag format dintr-un şarpe cu cap de lup înfipt într-un par, confecţionat din material textil sau din piele şi din bronz sau argint, care se umfla în bătaia vântului producând un zgomot care imita urletul lupilor şi alcătuia o flamură serpentiformă orizontală. În goana cailor, sau în bătaia vântului, el producea un şuierat puternic pentru a îmbărbăta soldaţii daci, pentru a înfricoşa armata inamică, dar inducea şi o stare de nelinişte şi nervozitate în rândul cailor care nu erau obişnuiţi cu acest sunet, deci în rândul cavaleriei inamice. O serie de istorici au încercat să explice de ce dacii au folosit acest simbol ca steag de război. Lupul a fost un animal sacrul al dacilor. „Avem la Daci un animal sacru ca la Celţi, unde mistreţul e caracteristic pentru stindardele lor. (…) Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, scria istoricul Vasile Pârvan, în volumul „Getica” (1926). La fel de misterioasă pare şi prezenţa corpului de şarpe. Istoricul Vasile Pârvan îl asocia cu zmeul, personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni. Alţi istorici susţin că rolul şarpelui este unul protector. Prin faptul că îşi schimbă pielea, avea legătură cu ideea de renaştere a sufletului uman în alt corp. Din ţinuturile străvechi ale orientului ar fi provenit simbolul balaurului dacic, scrie Vasile Pârvan. „Credinţa noastră e că şi de astădată originea simbolului militar-religios al balaurului trebuie căutată în Asia Anterioară la Assyro-Babyloneni, de unde s-a întins deopotrivă spre estul irano-indic, ca şi spre vestul thraco-cimmero-getic. Cred necesar să atrag aici atenţia asupra simbolului divin de pe stela regelui Nebukadnezar I, pe care în al patrulea registru găsim printre alte simboluri şi pe acela al balaurului dacic”. Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, lupul este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, dar şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice (lupul apare pe friza ce înconjoară Monumentul de la Adamclisi, „răsărind” din lujeri de plante). „Analizând aceste stindarde, Vasile Pârvan ajunge la concluzia că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur, încă din Hallstatt (prima epocă a fierului). Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor, ajungând până la a-i reprezenta, a fi stindardul lor de luptă”, informa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984). „Dacii înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt asemeni lupilor”, ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon şi pe numeroase exemple de popoare sau triburi indo-europene cu nume de lup. Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”, scrie Ion Horaţiu Crişan. Peste 20 de fresce de pe „Columna lui Traian” înfăţişează stindardele dacilor, cele mai multe dintre ele în decorurile unor lupte, în preajma lui Decebal şi a cetăţilor dacice. Romanii şi-au dorit celebrele falxuri dacice (săbiile curbate manevrate cu două mâini), iar legiunile romane au „adoptat” steagul de luptă al acestora. Astfel draconarii – purtătorii de steag dacic – pot fi văzuţi şi pe Arcul de Triumf al lui Galeriu de la Salonic (Grecia). Magnificul monument a fost construit în perioada 298-299 d.Hr. şi dedicat în 303-304 d.Hr., pentru a sărbători victoria tetrarhului Galerius asupra uriaşei armate a perşilor sasanizi şi capturarea căpeteniei lor, Ctesifon, în 297-298, romanii având ca aliaţi armata dacică. Potrivit lui Herodot, dacii „au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Şi alţi istorici antici au relatat despre faptele de arme, curajul şi puterea lor de sacrificiu. Ammianus Marcelinus, în „Rerum gestarum”, când descrie intrarea lui Constantin cel Mare în Roma, povesteşte cum „s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample”. Vom regăsi acest stindard de luptă în dotarea unor armate europene până în preajma secolelor IX-X. De pildă, o pictură medievală reprodusă în „Psalterium Aureum” arată ostaşi din cavaleria franceză carolingiană aflaţi în marş, urmând un soldat care poartă un standard draco. Această pictură prezintă draconul colorat în…roşu, galben şi albastru. În lucrarea medievală „L’Historie de Merlin”, de Robert de Boron, regele Arthur este reprezentat, într-o ilustraţie, purtând draconul într-o confruntare cu inamicii. De altfel, în lumea britanică, draconul mai apare reprezentat şi cu alte ocazii. Pe „Tapiseria de la Bayeux”, care reproduce bătălia de la Hastings din 1066, în cadrul scenei morţii lui Harold, regele Angliei, apare un dracon purtat de un draconar, în timp ce la Chester, în Anglia, a fost descoperită o stela funerară ce conţine imaginea unui călăreţ purtând un astfel de stindard. Draconul a fost unul dintre cele mai cunoscute şi respectate simboluri militare ale antichităţii. Cu rădăcini, se pare, într-o mitologie îndepărtată, el a fost preluat la un moment dat de romani, fiind dus în toate colţurile imperiului, dovezile indicându-ne faptul că acesta nu a pierit, ci a continuat să fie folosit multe secole după războaiele dintre Traian şi Decebal. Ajuns chiar şi la curtea celebrului rege Arthur, el a dat dureri de cap Vaticanului, în Evul Mediu, care a şi luat măsuri pentru a-i determina dispariţia (draco=draconar = drac). Astfel, de la daci şi până la Vlad Ţepeş (care avea simbolul Dragonului, ca şi tatăl său Vlad Dracul), draconul dacic şi-a creat propria poveste.

Deşi dacii au crescut şi au luptat sub semnul stindardului cu cap de lup şi trup de şarpe, iar românii l-au preluat ca pe un simbol protector vreme de atâtea secole, totuşi, în afara celor trei monumente arhitectonice (Columna Traiană, Arcul de Triumf al lui Galeriu şi Monumentul de la Adamclisi), a monedelor şi a tăbliţelor aparţinând cultului Cavalerilor danubieni (traci, zalmoxieni), stindardul dacic nu s-a păstrat sub forma lui autentică, reală.

În amintirea acestui unic însemn dacic, la Orăştie s-a ridicat Monumentul Stindardul Dacic de către sculptorul Nicolae Adam, care intenţionează să amplifice complexul de artă ambientală şi cu alte simboluri dacice. Stindardul se ridică la înălţimea celor opt metri, dominând intersectia spre Costeşti-Sarmizegetusa Regia din DE 68. Dar nu numai aici apare stindardul Draco. Oriunde românii simt româneşte, au ridicat în vânt acest stindard. Marele rege Decebal aflat călare, cu al său stindard Draco, apare mândru la Deva (sculptor Ion Jalea). Din Italia, Grecia, Marea Britanie, întreaga Europă şi plaiurile asiatice ce poartă amintiri, se mai aude şuierul Draconarului…

Dacă în luptă înfricoşătorul balaur era desfăşurat (cu corp de şarpe), în stare de repaus aceste era făcut ghem (de unde expresia în popor „L-a făcut pe dracu ghem”). Ghem a ajuns şi în ascunzătoarea de la Grădiştea – Sarmisegetusa Regia acest stindard draco, unde a stat „cuminte” până a fost scos de către cei ce căutau comori. Despre soarta acestui stindard dacic de 2000 de ani nu se ştie nimic în prezent, doar câteodată când bate vântul peste crestele munţilor Orăştiei se aude un şuierat ca un urlet de lup singuratic…sau de balaur? (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; povestea-locurilor.ro; istoriesinumismatica.worldpress.com; magazinsteaguri.ro; lupuldacicblogg.worldpress.com; ris.org.rs; mitologiadacieiedenice.blogspot.co