Iulian MOREANU – APROAPE DUPLEX sau DE LA FANTASTIC LA REALITATE

Dacă în prozele sale scurte din volumul „Cartea cu vise” (ed. Detectiv literar, 2022), Iulian Moreanu cultiva realismul fantastic, cu treceri reciproce între real şi fantastic, în noua sa carte, „Aproape duplex” (ed. Detectiv literar, 2024), autorul continuă stilul din precedentul volum numai în prima povestire, care dă şi titlul cărţii, pentru ca în celelalte trei naraţiuni să rămână puternic ancorat în realitate. Trăsătura de unire a tuturor povestirilor, care conferă şi unitate acestui recent volum, consistă în filonul lor psiho-socio-etic, neredat ca atare, printr-o scriitură de factură psihologică, sociologică sau etică, dar care transpare din viaţa personajelor, din încercările prin care trec, inclusiv din cele închipuite şi irealizabile faţă de mersul firesc al lucrurilor. Autorul realizează performanţa, aflată numai la îndemâna unui scriitor autentic şi de mare talent, de a fi profund reflexiv, fără ca prozele sale alerte şi pline de acţiune să conţină pagini sau măcar fragmente de tip discursiv-teoretic.

În prima naraţiune, „Aproape duplex”, un bărbat singur, după ce face turul televiziunilor din noaptea de anul nou, toate „cu glume idioate, hărmălaia generală şi dansurile pe ritmuri orientale”, adoarme şi ratează sosirea noului an, dar este trezit brusc după miezul nopţii de soneria acţionată de o necunoscută, care insistă să o primească în casă. Bărbatul acceptă şi, treptat, află că necunoscuta, pe nume Florentina, consideră că ea este proprietara apartamentului, iar el chiriaşul Manole, cu care stabilise să-şi caute altă gazdă. Mai mult, intrusa, pe lângă faptul că avea în şifonier o casetă cu bani, a scos din acelaşi mobilier un dosar cu un contract de închiriere, pe care el îl semnase în calitate de chiriaş. Apoi, în timp ce Florentina îşi face un duş, bărbatul se gândeşte să cumpere ceva pentru o cină festivă de la market-urile non-stop, nu găseşte niciun magazin non-stop deschis, este încercuit şi scapă cu greu de un grup chefliu de bărbaţi şi femei, se întoarce acasă şi constată că broasca uşii fusese schimbată. Sună, în uşă apare Florentina care nu-i permite să intre, el o împinge, aceasta cade, se loveşte şi rămâne căzută. El o lasă acolo şi găseşte că sufrageria şi baia erau altfel mobilate decât înainte şi că numai bucătăria îl aştepta oarecum neschimbată, cu vesela de spălat în chiuvetă. Cuprins de o durere cumplită de cap, caută în baie dulăpiorul său, unde avea analgezice, dar nu-l mai găseşte, revine la Florentina, care încă nu se ridicase de jos, îi spune că i-a dispărut obiectul şi o roagă să-i dea ceva de cap, iar aceasta îi repetă că nu e casa lui şi, după ce îl blagosloveşte cu „Idiotule”, îl loveşte puternic în faţă, căci „mâna ei ce păruse atât de fragilă avu forţa unui baros”.

Fireşte, între cei doi fusese o relaţie apropiată, de parteneri care locuiseră sub acelaşi acoperiş, de vreme ce ea îl recunoaşte şi i se adresează finalmente atât de „familial”, chiar dacă apelativul folosit este o invectivă. Cât priveşte controversa dintre ei asupra dreptului de proprietate asupra apartamentului, fiecare are argumentele sale şi nici nu mai contează care dintre ele sunt fabulatorii şi care veridice, caracterul acestora schimbându-se în funcţie de perspectiva subiectivistă proiectată de fiecare. Cum argumentele opuse au cam aceeaşi pondere, locuinţa comună devine un fel de duplex, în care fiecare trăieşte separat nu numai spaţial, ci şi prin lipsa de comunicare şi chiar prin nemairecunoaşterea unei persoane de către cealaltă. Este evident că, dezvăluind adversităţile acestui „duplex”, autorul incriminează un asemenea „modus vivendi” familial.

Povestirea este memorabilă nu numai prin tâlcul ei, ci şi prin imaginile plastice, extrem de  sugestive, cum ar fi şi aceasta despre focurile bengale de Anul Nou: „Întreg cerul era acoperit de sute de mii de steluţe şi jerbe luminoase ce urcau spre înalturi cu aşa viteză de ziceai că vor să ajungă în lună, sfârşind însă prin a cădea înapoi ca o ploaie multicoloră ce nu mai apuca să atingă pământul.”

Prima povestire realistă, „Factura infestată”, evocă situaţia din timpul pandemiei, luând ca pretext nişte oameni la un ghişeu de plătit taxe şi un început de flirt, printr-un schimb de priviri complice, între povestitor şi tânăra casieră de la ghişeu. Este un prilej pentru povestitor de a rememora unele măsuri scandaloase ale autorităţilor (izolarea la domiciliu, înhumarea în saci negri de plastic etc.) şi, mai ales, de a ironiza cu o anumită detaşare şi îngăduinţă reacţiile casierei, pe al cărei ecuson scrie Corina, dar şi pe cele ale plătitorilor de taxe, generate sub imperiul psihologic al fricii. De exemplu, strănutul tinerei de la casa de plăţi cauzat de praful inhalat de pe facturile arhivate îi determină pe cei din sală să mărească automat aşa-zisa „distanţă socială”, încât ultimul din rând iese în stradă, alarmându-i şi pe ceilalţi să se împrăştie şi să plece. Rămas singur cu casiera, povestitorul comite imprudenţa de a-i spune că este nevaccinat, aceasta se sperie, îşi înfăşoară de câteva ori peste mască o năframă, crede că bărbatul ar putea muri şi că periclitează şi viaţa celorlalţi şi se grăbeşte să închidă biroul, punând capăt unei posibile relaţii, înainte de a fi început.

Prin portretizarea Corinei sub multiple aspecte: şi fizic (figură spălăcită, fără personalitate, „o priveai şi o uitai în secunda următoare” etc.), şi vestimentar („îmbrăcăminte modestă şi accesorii pe măsură”, cum ar fi mărgele din plastic etc.), şi al look-ului (ruj care dezavantajează şi părul „tăiat în forma unei căşti de motociclist de pe vremuri sau mai precis ceva à la Mireille Mathieu”), şi cultural (nu ştie să folosească aparatul de plătit cu cardul), autorul vizează o întreagă categorie socială, de o condiţie socio-psiho-culturală precară şi, de aceea, uşor manipulabilă, ceea ce constituie şi clou-ul acestei povestiri.

O altă proză realistă, Desene mişcate, mult mai amplă (50 pp), pare a fi un miniroman al unei performere în sport, Florentina, urmărită de la vârsta fetiţei lipsită de părinţi şi crescută de o bunică şi pâna la etapa atletei campioană naţională şi olimpică. Elevă într-un orăşel de provincie, Florentina excelează la desen şi îşi întrece toate colegele la alergări. Nu ajunge să se perfecţioneze într-o tabără de pictură, unde diriginta acesteia îşi trimite pe nedrept propria fiică, dar are şansa să fie descoperită şi promovată de un club sportiv din capitală. Aici i se creează condiţii optime, pentru titlurile cucerite este recompensată, chiar dacă nu atât cât ar fi trebuit, iar pentru victoriile obţinute la marile competiţii internaţionale este felicitată, alături de ceilalţi campioni, de şeful statului. Totodată, în plan personal, copila cam urâţică şi singuratică de altă dată devenise o tânără cizelată, atractivă şi înconjurată de un cerc de prieteni, cu care se întâlnea uneori. În realitate, în pofida vieţii dinamice şi antrenante pe care o duce, sportiva se simţea singură în Bucureştiul mult mai aglomerat decât atunci când venise acolo şi unde nu reuşise să-şi facă o prietenă bună şi nici un prieten. Singura ei fiinţă de suflet rămăsese bunica, căreia îi cumpărase, între altele, televizor şi frigider şi pentru a cărei sănătate era mereu îngrijorată în timp ce se pregătea pentru Olimpiadă. Într-adevăr, după ce Florentina câştigă finala olimpică, antrenorul îi aduce la cunoştinţă că primise pentru ea, înainte de a pleca la Olimpiadă, un telefon cu o veste pe care nu i-o destăinuise, pentru a nu-i afecta reuşita. Autorul imprimă poveştii sale despre o carieră sportivă de succes un pregnant filon psihologic.

Ultima proză, Ospătarul trufaş, ne poartă, din nou, în realitatea postdecembristă din primii ani de după ’90, în lumea celor care intraseră în noul regim cu depozite importante depuse la bănci sau închise în propriile locuinţe, printre care se numără şi un şef de sală la un renumit restaurant ploieştean. Cum noul patron al localului, numit politic de însuşi prefectul judeţului, aduce cu el o nouă echipă, şeful de sală, numit Pălămidă, absolvent al unei şcoli de comerţ, ajunge pe acelaşi post la restaurantul de top al unui oraş mai mic, fiind recomandat şefului de acolo pentru discreţie şi fidelitate. Pălămidă îşi foloseşte capitatul cash, care în loc să scadă, tot creşte, pentru a achiziţiona o râvnită casă cu grifoni, în dispută cu o filieră de falşi moştenitori, unde se stabileşte cu soţia, fostă profesoară, pe care o ajută să se pensioneze înainte de limita de vârstă, şi singurul lor copil, Petru, adolescent cuminte şi silitor, căruia avea grijă să nu-i lipsească nimic, nici chiar un cinema la domiciliu, un videoplayer. Mai cheltuia pe concedii de două ori pe an, vara şi iarna, pe maşini de lux şi pe vestimentaţia sa impecabilă, în rest tezauriza banii în dolari şi euro, pentru că singura problemă a familiei era aceea că avea avea bani, dar n-avea idee pe ce să-i cheltuiască. Trufia şefului de sală cu şcoală comercială, care nu-şi saluta vecinii, contrastează cu docilitatea şi umilitatea lui în faţa patronului şi chiar a clienţilor, mulţi dintre ei cu ştaif. Faptul că ploconirea în faţa mai marilor şi a clientelei devenise un alt fel de a fi al şefului de sală pentru a avea şi a lăsa impresia unui mare director sau acţionar este sesizat de sensibilitatea unui adolescent, coleg şi prieten al fiului său, cu ocazia unei excursii cu şcoala, când, la întoarcere, elevii servesc masa la marele restaurant din micul oraş. Mai mult, adolescentul are tupeul să pretindă şefului ospătar sau, poate, doar îşi închipuie că-i comandă să latre, să spună poezia Căţeluş cu părul creţ şi alte bazaconii, la care cel comandat se execută cu promptitudine.

În povestirile din Duplex, Iulian Moreanu rămâne un atent observator al vieţii sociale şi al psihologiei actorilor din spaţiul public, acordând ficţiunii, chiar şi atunci când introduce în real imagini fantastice, doar rolul de a conferi unor personaje şi acţiuni rupte din realitate semnificaţii general-umne. El îşi foloseşte talentul de povestitor, sau la persoana întâi, sau la persoana a treia, pentru a-şi capta cititorii şi a păşi împreună cu ei într-o realitate nefardată, în care semnalează existenţa unor valori negative cu scopul de a sugera, prin contrast, veritabilele căi de urmat. (Ioan N. ROŞCA)

„Pentru că nu înţelegi că nu eşti în casa ta.”

Există vreo deosebire în receptarea unei aceleiaşi cărţi între femei şi bărbaţi? Ce credeţi? Această pagină vă poate oferi un exemplu. Doi cititori „aproape duplex”, un profesor universitar de filozofie, scriitor, publicist şi o ziaristă. Subiectele cărţilor scriitorului Iulian Moreanu ating domeniile noastre de activitate. Aparent, subiecte banale, cu care ne întâlnim, fiecare în parte, de mai multe ori în viaţă.

Aştept de fiecare dată cu interes apariţia unui nou volum al acestui autor. Mărturisesc, în paginile cărţii am căutat-o pe Florentina, l-am căutat pe Cristian Anghel. I-am găsit. Un El şi o Ea, contemporanii noştri, ba chiar ipostaze ale fiecăruia dintre noi în situaţii uneori fantastice, alteori prea reale. Pentru că, nu-i aşa, „viaţa mea e un roman”.. Florentina şi Cristian Anghel sunt cunoştinţele mele, aproape prietenii mei, din lecturile cărţilor anterioare. Vreau să văd ce mai fac, cum mai sunt, dacă sunt sănătoşi, dacă sunt îndrăgostiţi, dacă suferă în marasmul social pe care îl trăim… Este al şaptelea volum de proză scurtă scris de Iulian Moreanu (din cele 12 apărute, alături de două romane) pe care l-am citit. Aceste volume mie îmi par capitole dintr-un roman fluviu. Cu fiecare „capitol”, personajele principale capătă noi însuşiri, evidenţiază o altă percepţie a vieţii şi, de ce nu, a morţii.

„Aproape duplex”, „Factura infestată”, „Desene mişcate”, „Ospătarul trufaş”. Care dintre cele patru proze îmi place mai mult? „Aproape duplex” m-a intrigat iniţial. „Factura infestată” m-a întristat şi m-a amuzat în acelaşi timp. „Desene mişcate” este despre oameni şi neoameni, recuperabili însă, despre putere şi slăbiciune, despre ambiţie, tradiţie, efort, frumuseţe. Pe parcursul lecturii am simţit de mai multe ori nevoia să predocumentez/ documentez „cazul”, să plec pe teren să „facem ceva” să urgentăm deznodământul. Nu era nevoie! Autorul „a rezolvat” cazul, cu înţelegerea mediului din care provine personajul principal, a psihologiei maturilor profesori/părinţi şi a copiilor, l-a rezolvat cu firesc, cu explicaţia sacrificiului, a lacrimii în care se scaldă succesul. Proza este mult mai mult decât spun eu. Este din categoria care are înţelesuri pentru fiecare cititor. Pentru că, am mai scris şi altă dată, Iulian Moreanu nu ne lasă în afara poveştii. Ne ia cu el să descoperim, să trăim, să ne amintim. „Ospătarul trufaş” este o parte din vitraliul prin care privim şi în care ne construim viaţa, din cioburi de sticlă colorată, în toate culorile existenţei noastre, „legate între ele prin reţele de plumb”. Imaginaţie, realitate, ironie, amărăciune?!

Scriitorul Iulian Moreanu ne conduce prin paradoxurile cotidianului, ne conduce cu blândeţe, cu grijă, prin cotloanele existenţei umane. Selectează imagini sugestive descrise adecvat în cuvinte potrivite. Nu se teme de vorbe, cum nu se teme de sentimente şi de erotismul oamenilor, locurilor…Fiecare pretext social este îmbrăcat într-o mantie ţesută din sentimente, sentimente amestecate dar mereu justificate. Nimic din ce este omenesc nu pare a-i fi străin. Nici iubirea, nici ura, nici admiraţia, nici dispreţul, nici compasiunea, nici indiferenţa… Cu atât mai expresiv cu cât tonul este egal, lăsându-te pe tine, cititorule, să reacţionezi aşa cum simţi, cum crezi de cuviinţă. Caracterizarea personajelor este iniţial sumară, urmând a se îmbogăţi din contextul social, familiar. Banalul cotidian este şlefuit ca un diamant, păstrând doar esenţa comună existenţei noastre.

„Aproape duplex” – o carte frumoasă (şi ca obiect. Felicitări, Florin Dochia!), a cărei continuare, într-un alt volum, o aştept pentru a mă reîntâlni cu Florentina şi Cristian Andrei. Mi-ar plăcea să mă însoţiţi în aceste reîntâlniri! (Mioara VERGU)