Iulia ȘCHIOPU ne demonstrează ce înseamnă Arta de a iubi pictura

Este întotdeauna o bucurie şi o emoţie să recunoşti semnul talentului, să vezi apărând în faţa ta un scriitor autentic. – acestea erau cuvinte care anunţau, în secolul trecut, apariţia unei mari cărţi. Cuvintele sunt scrise de Daniel Rops, membru al Academiei Franceze, iar cartea este Dumnezeu s-a născut în exil, de atât de nedrept de puţin cunoscutul în ţara sa natală Horia Vintilă, volum care a cucerit, la Paris, prestigiosul Premiu Goncourt, la 21 noiembrie 1960. Acum, eu îmi îngădui să parafrazez aceste cuvintele şi voi scrie: Este întotdeauna o bucurie şi o emoţie să recunoşti semnul talentului, să vezi apărând în faţa ta un pictor autentic. În cazul nostru, pictoriţa Iulia şchiopu, din Braşov. Născută la Braşov, a absolvit studii universitare de inginerie, licenţiată în aparatură biomedicală. Are numeroase expoziţii personale, de grup, premii; a realizat minunate coperte de carte, ilustraţii pentru reviste, afişe etc
Vă rog să vă prezentaţi.
Numele meu este Iulia şchiopu, născută în secolul trecut, în 1968. Acum nişte ani m-am întâlnit cu mine într-o oglindă imaginară. Eram ingineră, lucram într-un birou cu acte, ştampile, calculatoare şi programe de contabilitate; nu m-am recunoscut. Aşa că m-am întors la prima mea iubire, pictura. Nu singura, că între timp am şi o fetiţă.
Pentru ce aţi ales pictura?
Pentru că a fost singura mea dorinţă încă de când eram mică. Înainte de revoluţie, lucrurile aveau altă dinamică, trebuia viziune din partea familiei să te susţină în lupta ta pentru unul dintre cele patru cinci locuri scoase la admitere în fiecare an la Academia de Artă, dar mai ales trebuia să poată crede în tine şi în drumul tău. Braşov este un oraş fermecător, dar în vremurile acelea nici liceu vocaţional nu mai avea… Aşa că, odată terminată clasa a opta, am crezut că am încheiat ultima piruetă de pe scena artei. Uite că n-am putut fără ea şi m-am întors.

Care tehnici sunt preferatele dumneavoastră? Ce dimensiuni preferaţi?
Am început cu pictura în ulei pe pânză, iar acum pictez mai mult acrylic pe pânză. Pictura în ulei are ritmul, respiraţia ei, ai timp să gândeşti un tablou cu toate trecerile şi penumbrele lui, să îl laşi să iasă subtil din sufletul tău, să îi (şi îţi) dai timp să se nască; pictura în acrylic are însă meritul că îţi dă posibilitatea unui dialog în timp real cu pânza ta, gândul se transferă instantaneu acolo, aşa proaspăt şi sincer. Însă cel mai frumos compliment primit a fost acela că tablourile mele în acrylic sea-mănă cu cele în ulei. Mereu am crezut că datorită specificului meu ca – hai să spun – artist, lucrările trebuie să fie mici, clare, pline de detalii. Aşa am şi început, 40*40 cm, 30*50 cm, pe-acolo.  Cu timpul, am simţit nevoia să mă joc în spaţii din ce în ce mai mari, nevoie bine primită – din fericire, prima pânză de dimensiuni notabile (90*120 cm, cred) a plecat prima (în câteva zile) dintr-o expoziţie.
Viaţa dumneavoastră, dincolo de pictură ?
Dincolo de pictură e drumul către ea. În afară de timpul dedicat şi petrecut cu fiica mea, familia şi câţiva prieteni dragi, îmi rămâne foarte puţin pentru studiu (mereu caut informaţii despre expoziţii, muzee, artişti noi, citesc articole online din reviste culturale etc) sau – luxul suprem – cititul unei cărţi. În rest, atelier. Tocmai pentru a fi în orice clipă conectată cu cele două mari iubiri ale mele, copilul şi pictura, atelierul nu este unul boem, de sine stătător, ci în apartamentul unde locuiesc. Pictez, dacă e nevoie, şi în bucătărie.
Este o întrebare la care doriţi să răspundeţi ?
Dacă ar fi să mă întreb ceva, m-aş întreba cât din păpuşile mele sunt eu şi cât ele în sine. şi, desigur, n-aş şti să răspund. De multe ori o anume stare în tablou se impune fără să pot controla foarte bine fenomenul, simt în atmosfera lui că s-a insinuat cumva singură, pe de altă parte, oricât aş vrea eu să pictez o temă solară, de exemplu, dacă sunt îngândurată, păpuşa iese tristă, chiar şi când zâmbeşte.
Un gând pentru cititori.
Nu doar un gând, mai toate merg înspre privitorii mei. Dacă nu ar fi fost ei…  Când am expus prima oară, în 2012, nu ştiam că voi deveni un nod într-o reţea vie, pulsândă, de oameni cărora le place să viseze acelaşi vis. Dacă nu ne-am fi găsit, acolo m-aş fi oprit cu demersul meu public, să zic aşa, că din pictat acum ştiu sigur că nu mă pot opri. Le mulţumesc cu mâinile pline de iubire.
Mulţumesc! Opera dumneavoastră reprezintă o demonstraţie strălucită pentru Arta de a iubi pictura.

(Aristotel BUNESCU https://agentiadepresaculturalasisportiva.wordpress.com/)