Iubirea este vindecare.

Avem obiceiul – unii dintre noi – să dispreţuim vieţuitoarele, pe care le numim „animale”, sau – alţii – să le adorăm. Tot mai puţini remarcăm comportamentul lor şi învăţăm de la ele. Animalele nu-şi abandonează puii/copiii şi părinţii, nu se jenează cu ei. Oamenii o fac din ce în ce mai des. Din nefericire, nu observăm că tot răul, toate durerile şi suferinţele se ţin scai din cauza neacceptării, a neiubirii.

Priviţi în jur! Cu cât vrei să scapi – nedrept – de cineva, cu atât mai mult rămâne cu tine, lângă tine! Este o lecţie, care trebuie învăţată! Este lecţia iubirii. Pare uşoară, dar este grea şi trebuie exersată, repetată, în fiecare clipă. Iubirea este vindecare.

Prea mulţi suntem bolnavi.

Creştinii sunt în Postul Mare. Catolicii traversează Săptămâna Patimilor, ortodocşii vom intra în Săptămâna Mare la sfârşitul acestei săptămâni. Postul este o perioadă când băierile inimilor şi ale pungilor se deschid mai larg, când pare că plătim iertarea pentru faptele, gesturile de care nu suntem mândri, pentru vorbele aruncate fără prea multă gândire. Devenim iubitori, empatici, recunoscători, generoşi. Ne aducem aminte că printre noi sunt oameni săraci, flămânzi, dezbrăcaţi, bolnavi, singuri, lipsiţi de mângâiere, de sprijin. Ne aducem aminte de copii, de părinţi, de bunici… Şi de cele mai multe ori ne promitem să nu mai greşim. Promisiune pe care o încălcăm. Sigur că avem motive. Unele chiar serioase.

Şi totuşi, cum se face că ne amintim? În restul anului, până în preajma unei alte mari sărbători, suntem orbi şi surzi la suferinţele, nevoile celor din jurul nostru. Cum ni se deschid ochii? Dar, mai ales, cum de-i ţinem închişi în restul anului? Suntem grăbiţi, prea grăbiţi, atenţi la trupul nostru şi al celor ai noştri. Nu ne ajutăm semenii înainte de a-i vedea căzuţi, găsim argumente moralizatoare pentru a-i mustra, pentru a-i ignora, pentru a-i împinge tot mai departe la marginea societăţii. Şi apoi… Dăruim. Cu aceeaşi nemăsură cu care nu dăruim. Cu aceeaşi indiferenţă cu care îi lăsăm flămânzi, acum îi îndopăm, îi îmbrăcăm, îi încălţăm… Dar, iertare, niciodată nu-i tratăm ca pe nişte semeni, ca pe nişte oameni. Nu-i privim în ochi, rar avem răbdare să le vorbim, să le ascultăm povestea. Unii au poveşti fascinante, ne-ar putea fi adevărate lecţii. Dar noi nici când dăruim nu mai avem răbdare. Pentru că oferim din raţiune, din frică, din mândrie, din prea plin, nu împărţim bucata noastră de pâine. Am uitat să împărţim. Am uitat să vedem şi să ascultăm. Ne emoţionăm despre vreo întâmplare povestită/scrisă/spusă frumos pe vreo reţea socială, vărsăm o lacrimă, distribuim, chiar donăm un ban, dar mie mi se pare (aş fi bucuroasă să fiu în greşeală!) că inima nu ne este aici, acolo, printre şi pentru semenii noştri. Am uitat exerciţiul iubirii pentru aproapele. Suntem oameni tot timpul anului sau numai de sărbători?! (Mioara VERGU-IORDACHE)