ISTORIA pe documente

ADEVĂRURI CARE NE DOR

Sâmbătă, 22 iunie a.c., la orele dimineţii, postul de radio România – Actualităţi transmitea, ca de obicei , emisiunea dedicată armatei, emisiune destul de formală de regulă şi construită aşa cum se construiesc toate emisiunile politice sau non-politice la noi: să nu fie „atingătoare” de vreo chestiune „delicată”, actuală , trecută sau viitoare.

Azi, n-a fost aşa. S-a început cu aducerea aminte a datei de 22 iunie 1941 când „generalul Antonescu a ordonat Armatei Române «Treceţi Prutul!» pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei” anexate de URSS. Vorbirea a continuat amintind că generalul Antonescu a fost judecat de un tribunal militar, considerat „criminal de război ” şi „împuşcat”. Informaţiile acestea n-au fost însoţite de nici un comentariu. Ce să fie? O „scăpare” voită sau nu? Să aibă semnificaţia unei „deschideri” către libertatea de a spune adevărurile noastre fără opreliştile existente? Pentru mine este însă clar că acele două minute de istorie adevărată, spusă la începutul emisiunii pentru armată pe postul naţional de radio, nu a fost deloc întâmplătoare . Viitorul va arăta realitatea.

Dacă este, aşa cum îmi place să sper, un semn de renunţare la imixtiunea brutală a politicului în istorie, mergând de la omisiunea adevărului istoric până la mistificarea lui, de la declararea eroilor neamului nostru drept criminali de război şi acoperirea sau justificarea unor crime abominabile, am putea să ne gândim că forme ridicole de manifestare a „condamnării ” lui Ion Antonescu, precum cutia de lemn pusă în capul bustului său ridicat în curtea bisericii pe care a ctitorit-o în Bucureşti şi altele asemenea vor dispărea? Dar neadevărurile şi omisiunile existente în cărţile de istorie, azi în uz în şcolile de toate gradele din România, vor rămâne pe loc? Şi mai grav, cum va repara conducerea ţării contrazicerea flagrantă dintre adevărul istoric obiectiv privind apartenenţa Bucovinei de Nord la România şi afirmaţiile existente nu numai în Tratatul de bază cu Ucraina – operă a preşedintelui Emil Constantinescu şi a ministrului său de externe, Adrian Severin, – ci şi în nenumărate declaraţii, afirmaţii – oficiale sau nu – ale politicienilor de la Bucureşti – cu totul ignoranţi în ale istoriei – privind aşa-zisa „integritate” teritorială a Ucrainei? Un istoric nu poate interpreta o atare afirmaţie decât într-un singur fel: abandonarea confraţilor din Bucovina de Nord la bunul plac al actualilor deţinători ai pământului Bucovinei de Nord – parte constitutivă, din negura vremurilor, a Moldovei istorice, care, de drept, n-a aparţinut niciodată altcuiva decât Moldovei. S-a încălcat şi se încalcă o tradiţie şi un adevăr ştiut de toată lumea: România nu s-a implicat niciodată în acţiuni politice, militare, diplomatice împotriva intereselor sale naţionale. Un exemplu aş da: se ştie că după evenimentele din Rusia din octombrie 1917, marile puteri – Franţa, Anglia, Germania ş.a. – au participat activ la războiul civil din Rusia urmărind doar interese imperialiste. Atunci, foştii aliaţi ai României, în special Franţa, au făcut puternice presiuni asupra guvernului român pentru a obţine participarea Armatei Române la acel război de intervenţie, oferindu-i-se şi unele „compensaţii” teritoriale în Rusia. Refuzul guvernului român a fost fără echivoc: „ avem o foarte bună frontieră pe Nistru şi nu avem nici un motiv să trecem dincolo de ea”. Acum, ajutorarea unor refugiaţi din calea războiului face parte din tradiţia românească (Cehoslovacia în 1938-1939, Polonia în 1939 ). Dar în rest, implicarea pe scară atât de largă în acest război de partea unuia dintre beligeranţi ridică o întrebare legitimă şi de bun simţ: serveşte sau nu acest lucru interesul naţional al României? Tot trecutul nostru istoric are un singur răspuns: NU!.

Şi mai este un fals istoric grosolan ascuns zeci de ani cu grijă de a nu „deranja”, „supăra” pe vreunul dintre mai marii planetei: ştie toată lumea că în iunie 1940, în urma a două ultimatumuri trimise de guvernul sovietic României cerând Basarabia şi Bucovina toată – aceasta din urmă drept „despăgubire” pentru aşa-zisa exploatare a Basarabiei de către România timp de 22 de ani –guvernul român a răspuns în final că „se vede silit” să cedeze … etc, etc. Acest act de forţă prin care URSS, în conivenţă cu Germania, a cotropit pământul românesc al Moldovei de Nord şi de Răsărit a devenit, în Tratatul de pace cu România semnat în 1947, „acord româno-sovietic ” , acceptat ca atare de Marea Britanie şi SUA, în baza căruia s-a stabilit frontiera dintre România şi URSS aşa cum o trasase Molotov , cu creionul său cel gros, în iunie 1940. Astfel s-a confirmat, printr-un act juridic internaţional (tratatul de pace), raptul teritorial săvârşit în iunie 1940 de URSS, încălcându-se şi angajamentele luate de Aliaţi în Carta Atlanticului şi alte documente oficiale.

Ce au făcut conducătorii de atunci ai României pentru a apăra interesele naţionale ale ţării? Ce a făcut „capul” statului – regele Mihai? Declaraţia către ţară din 23 august 44 nu pomeneşte nimic despre teritoriile pierdute din Est. Îl aştepta Stalin cu ordinul „Victoria”! Era oare trocul Ardeal contra Basarabia-Bucovina formula care ştergea crimele, abuzurile, suferinţele a milioane de români? Este adevărat că statutul de „cobeligeranţă ” nu i s-a recunoscut României, în pofida participării ei la război contra Germaniei după 23 august, în pofida eforturilor delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Este adevărat că în „împărţeala” criminală, săvârşită de Roosevelt – Stalin – Churchill, România a fost „dată” URSS şi a intrat sub ocupaţie; în perioada blamată a regimului Ceauşescu s-au făcut totuşi încercări de a se deschide calea unor discuţii pe marginea unor teme „tabu”: Tezaur, Bucovina, Pactul Molotov-Ribbentrop şi altele, dar înţelegerile tripartite din anii războiului erau în picioare şi perfect valabile.

Dar ce poziţie au adoptat „emanaţii Revoluţiei ” care conduceau România, după destrămarea URSS? Au re-re-confirmat de n ori,prin toate actele semnate, prin declaraţii publice, prin chiar poziţia adoptată în războiul în care românii din Bucovina au dat din nou jertfă de sânge pentru o cauză care nu este a lor, raptul teritorial din iunie 1940. Un singur cuvânt este potrivit pentru toate acestea: trădarea intereselor naţionale ale poporului român.

Cum va ieşi din impas Academia Română – forul suprem de ştiinţă al ţării – care acceptă măsurile de privare a libertăţii persoanei care va avea o altă poziţie decât cea zis „oficială ” cu privire la „criminalul de război” Ion Antonescu? În fapt, Academia are şi alte mari probleme de conştiinţă şi respect de sine pe care le ignoră sau le trece sub tăcere. Mă refer la chestiunea masacrelor românilor din Basarabia şi Bucovina ocupate de URSS în iunie 1940 – Chişinău, Cernăuţi, Fântâna Albă, mai ales, unde au căzut sub gloanţele noilor stăpâni sute de mii de români. Dar cu tinerii care au trecut Prutul la 22 iunie 1941 să-i elibereze pe fraţii lor şi au murit sub gloanţele ruseşti? Există vreo comemorare, vreo întrunire de omagiere a memoriei lor, vreo aducere aminte pentru generaţiile de azi? Cei de dinainte au înălţat Mausoleul de la Mărăşeşti şi sute de monumente care glorifică soldatul român, în toate satele din ţară; dar cei de după ei, ce au făcut?

Mă opresc o clipă şi asupra mult controversatei chestiuni a holocaustului din România, pus în cârca „criminalului de război” Ion Antonescu. Nu cred că a uitat cineva că Academia Română însăşi a „hotărât” cândva că în România n-a fost holocaust. După prea puţină vreme, în urma unei vizite în România a unui personaj – controversat şi el – şi a unor discuţii foarte „lămuritoare” pe la Cotroceni, guvern, Academie etc, Academia Română a zis, precum Nae Caţavencu, dar nu până la capăt; adică: holocaustul a existat, a fost cu asupra de măsură („ dar lipseşte cu desăvârşire” – ar mai fi spus Caţavencu), dar Academia, nu.

Prin grija multora – de la noi şi de aiurea – există un Institut al Holocaustului la Bucureşti. Foarte bine. Lucrează cu sârg, cercetează, scoate cărţi, desigur contribuie şi la editarea manualului în cauză pentru toate şcolile din România. Ca să nu se uite. Mi se pare un lucru de laudă. Dar de ce nu luăm exemplu? N-am auzit de vreo iniţiativă a Ministerului Învăţământului şi Cercetării, a Academiei Române, a altor Academii care-şi afişează cu ostentaţie costumaţia de paradă, iniţiativă referitoare la cercetarea organizată a istoriei Calvarului Româniloraflaţi sute de ani sub ocupaţie străină – rusească, austriacă, ungurească. Din contra, nici manualele de şcoală cu titlul „ISTORIE” nu cuprind astfel de subiecte. Se escamotează. Exact ca prin anii ’50. Tot ce era atingător de URSS şi politica sa agresivă nu exista. Şi multe altele.

Dar tineretul, ce ştie, şi ce înţelege din toată babilonia asta? Este oare pregătit ca peste un număr de ani să ia decizii în cunoştinţă de cauză pentru ţara lui? Sau va opta pentru formula „o Ţară ca afară” – adică?

Eu o întrebare aş mai pune, dintre zecile pe care le-aş mai avea: ce se va face cu tezele de doctorat care, folosind o documentaţie de arhivă de excepţie, documentaţie ce nu se poate contesta, au desluşit multe aspecte ale politicii interne şi externe ale perioadei dominate de personalitatea mareşalului Antonescu, inclusiv situaţia din teritoriile ruseşti administrate temporar de România – aliată cu Germania. Eu însămi am condus o astfel de lucrare de doctorat, apreciată de o numeroasă comisie de specialişti ca fiind excepţională şi onorată cu calificativul „magna cum laudae”- confirmat şi de Ministerul Învăţământului. Lucrarea zace şi acum, după ani buni, în sertarele fostului doctorand, fără nici o şansă de a fi publicată: victimă (colaterală?!) a cenzurii văzute şi nevăzute din România „democrată”.

Evenimentele din 1989 – exacerbate şi ele – au adus foarte multe iluzii. Despre una singură aş vrea să spun câteva cuvinte. Mult văduvită de posibilitatea de a arăta – scris şi vorbit – problemele uitate sau distorsionate ale istoriei românilor, problemele puse – cum se spunea atunci – la index, supusă unei cenzuri ilegale, ascunse sub sistemul „aprobărilor de sus”, istoria încetase de a fi „magistra vitae”. Cei care ieşeam din vechiul sistem politic marcaţi de toate tarele acestuia, vedeam aievea întoarcerea la vechile valori, libertatea totală de a spune adevărul aşa cum ni-l desluşeau documentele, libertatea de a dezbate orice problemă a istoriei sine ira et studio. Dar, din roz, totul a devenit repede cenuşiu.

Nu ştim nici după 35 de ani, nici după ce institute de cercetare a „revoluţiei” au demonstrat cu vârf şi îndesat că au trăit degeaba pe banii poporului, n-am aflat ce s-a întâmplat de fapt în decembrie-ianuarie 1989-1990; sau ştim fiecare câte ceva din cele trăite, văzute sau auzite, dar păstrate cu grijă în sertar; am rămas, oficial, cu informarea, în stadiul de atunci, dominat de lozinci, declaraţii emoţionale, etichetări fără acoperire, aritmetică defectuoasă. Problemele vechi „tabu” cu judecăţi de valoare antefabricate au fost înlocuite cu noi probleme „tabu” cu judecăţi de valoare antefabricate, evenimente ca „Piaţa Universităţii”, „mineriadele”, „procesul” de la Târgovişte , sau declanşarea evenimentelor din decembrie 89 cu actorii lor principali şi figuranţii, liderii din interior şi din afară, fenomenele economico-sociale ca „trecerea de la socialism la capitalism” şi nenumărate altele nu suportă nici un fel de dezbateri pe bază de documente, nici abordări şi nici puncte de vedere altele decât cele „oficiale”, lansate în vremuri – credeam apuse – de personaje –„guru”. Cenzura sau controlul – cum vrem să-i spunem – au mai multe necunoscute decât înainte, mentalităţi anapoda, aduse de cei care au venit cu noua „democraţie”, au declarat război deschis tradiţionalismului, naţionalismului, patriotismului, românismului, identităţii naţionale. Într-o astfel de conjunctură, politicile de „reformare” nesfârşită în toate domeniile nu numai că n-au adus nici un progres, dar au cultivat falsul, dezinformarea, răstălmăcirea realităţilor; incultura crasă caracterizează politicul în toate aspectele lui. Peste toate, obedienţa faţă de „recomandări” străine de specificul naţional, corupţia s-au instalat temeinic de sus şi până jos. Yes-menii, inculţii, corupţii, demagogii sunt chemaţi să conducă destine, ţări, popoare. Nu ştii ce va aduce ziua de mâine sau dacă mâine va fi, cel puţin, ca azi.

Într-o societate normală, cercetarea istorică n-are, aparent, nimic de a face cu probleme ca cele mai sus enumerate. Însă, rămânând pe piedestalul ei de „magistra vitae”,istoria îşi serveşte menirea de a oferi societăţii elementele de bază ale culturii, de a modela conştiinţele, de a face sau reface legăturile între trecut, prezent şi viitor, de a cultiva identitatea naţională a unui popor;

Istoria cultivă respectul de sine, respectul pentru spiritul de familie, de patrie, de strămoşi. Fără să cunoşti istoria, nu ştii cine eşti, ce vrei, unde te duci. Dar, în mica noastră lume „post-decembristă”, istoria a fost trasă pe „linia moartă” ca un tren de care nimeni nu mai are nevoie. Trist, foarte trist. (Prof.univ.dr. Viorica MOISUC)

„Adevărul, propriu-zis, ar trebui să fie susţinut de documente şi de relatări foarte precise. Nu le avem! Noi vedem numai consecinţele. Consecinţele că şcoala nu mai pune accent pe istorie. (…) De ce? Pentru că s-a scos din ecuaţie. Educaţia nu mai are ca element definitoriu şi Istoria. Degeaba pui tu cartea aceea, manuale alternative. Păi nu sunt alternative deloc! Alternative însemnau cele care au fost în perioada interbelică. Era manualul lui Giurescu, era manualul lui Nicolae Iorga, era manualul lui Oţetea şamd. Sigur că istoria este tot aia, dar cum o prezinţi depinde de cel care o scrie, nu? Ori, acum se face la minister, de către nişte specialişti pe care nu-i ştie nimeni, cu o aşa zisă programă analitică. Programa aceea trebuie să fie respectată de către cei care scriu Istorie (manualele de Istorie). Dar această programă este de aşa manieră făcută încât eludează (minte prin omisiune!) şi, mai mult decât atât, răstălmăceşte istoria. De exemplu, se termină un război, după aceea vine o pace, dar pacea n-o mai pui, o dai la o parte. Ca să fiu foarte concretă, Primul Război Mondial, în ceea ce priveşte cărţile de istorie ale României, care nici nu se mai numesc aşa. Nu mai există nici Istoria românilor, nici a Românei, nici Istoria universală, nici un fel de istorie. Manualul se numeşte Istorie. A cui? A cui istorie? Ce fel de istorie găseşti acolo? Şi atunci, vă spuneam, s-a terminat Primul Război Mondial, da? După aceea a fost Pacea de la Paris, dar capitolul se termină odată cu războiul. Pacea este dată la o parte şi e dusă în al 2-lea capitol, la sfârşit, fără a mai avea legătură cu războiul.”

„(…)Această cenzură este o crimă, pentru că omul nu mai înţelege nimic. De la „s-a făcut unirea”, nu se mai spune cine-i Basarabia, ce a fost, cum a fost, ce s-a întâmplat cu Bucovina, cum a fost vândută de turci austriecilor şamd. Nimic, nimic! Ori, ce să înţeleagă copilul din această înşiruire de fapte? Mai mult, s-a introdus o idee. Toată cartea e plină de „studii de caz”. Cum să-l pui, tu, pe Titulescu, ca studiu de caz. Este o nebunie! (…) Istoria duce la formarea conştiinţei naţionale.”

„(…)Unii spun că România a depus armele şi nu s-a luptat cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Germania etc, iar alţii consideră că factorul extern a fost determinant. Adevărul trebuie văzut în carte, este un proces lung care se termină aşa cum ştie toată lumea. Al doilea lucru constă în faptul că această carte* se ocupă de duplicitatea politicii marilor puteri, care promit ţărilor mici un lucru şi fac cu totul altceva, iar soarta ţărilor mici, indiferent de faptul că au luptat sau nu în război, este decisă la masa verde, aşa cum s-a întâmplat şi cu România după Al Doilea Război Mondial şi cu celelalte ţări din zonă, care au trecut sub cizma sovietică. (…) Nu există adevăr absolut, acest adevăr este valabil pentru o anumită conjunctură politică, adevărul pentru un anumit stadiu al cercetării şi atât. Dar, dacă găseşti alte documente, adevărul începe să capete alte înfăţişări. Ori se infirmă, ori se confirmă.” (Din interviul acordat de doamna prof.univ.dr. Viorica MOISUC la „Radio Seven”, cu ocazia lansării volumului *„Premisele izolării politice ale României 1919-1940”, ediţia 2-a revăzută şi adăugită, apărută la Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2023)