Învăţăturile lui Neagoe Basarab, furate de Ivan cel Groaznic – o hoţie rămasă necunoscută timp de patru secole

Unele dintre tainele istoriei rămân închistate în sipetul tipului pentru totdeauna, iar altele sunt scoase din colbul uitării. În anul 1557, celebrul monument de limbă românească şi demnitate creştină Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie a fost însuşit hoţeşte de Ivan cel Groaznic, ţarul Rusiei, şi prezentat drept operă autentică, act de garanţie morală, pentru a i se recunoaşte titlul de bazileu de către patriarhul Constantinopolului. Monumentalul fals a rămas necunoscut timp de 400 de ani, până ce a fost descoperit şi demonstrat de către cercetătorul român prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.
La 25 august 1530 se năştea la Moscova unul dintre cele mai misterioase personaje din istoria Rusiei, ţarul Ivan Vasilievici, sau Ivan al IV-lea, cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic, din cauza inimaginabilelor torturi şi crime comise împotriva propriului popor. Tradiţia spune că, în momentul naşterii lui, un fulger a zguduit Kremlinul, producând un mare incendiu, şi că viitorul ţar avea deja doi dinţi. Aceste semne au fost interpretate ca manifestări ale voinţei divine: prinţul avea să-i sfâşie cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celălalt să muşte groaznic din propriul popor. Însuşi mitropolitul de atunci al Rusiei, Daniel, l-a avertizat pe Marele Cneaz Vasilii al III-lea, tatăl oficial al micului prinţ, că ceea ce se va abate asupra tuturor este urmare a păcatului celei de a doua căsătorii a cneazului. Prinţul, care la doar 17 ani s-a autointitulat ţar, titlu pe care nu-l purtase nici unul dintre străbunii săi, a domnit 37 de ani. O lungă perioadă de cruzimi, crime şi masacre, de sadism inimaginabil şi misticism, de nebunie paroxistică, cu şapte căsătorii şi aproape cu tot atâtea neveste otrăvite. Ei bine, acest personaj sângeros, în anul 1557, îi cerea patriarhului Constantinopolului recunoaşterea oficială a titlului de bazileu, pe care şi-l declarase cu de la sine putere încă din 1547, prezentând, printre altele, drept garanţie plauzibilă a autorităţii sale imperiale şi a înaltei şi ireproşabilei sale moralităţi creştine, o operă fundamentală a vremii, care aparţinea unui domnitor şi sfânt român, însuşită însă hoţeşte: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.Dovezile plagiatului aveau să fie publicate în volumul Monumenta Romaniae Vaticana de prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov, volum ce a fost tipărit şi lansat în anul 1996, odată cu vernisarea expoziţiei cu acelaşi nume de la Muzeul Cotroceni. Sfântul Voievod Neagoe Basarab a creat monumentala sa lucrare între 1513 şi 1521. Preţiosul manuscris realizat în stil parenetic a intrat în circulaţie la foarte scurt timp, fiind cunoscut la curţile princiare şi nobiliare ale vremii ca un adevărat manual de educaţie a tinerilor prin valoarea creditului moral în activitatea publică. Dacă Ivan cel Groaznic, cu siguranţă, nu avea habar de opera voievodului român, Teodor Mamalachos, ambasadorul acestuia la Constantinopol, auzise, cu siguranţă, despre ea şi despre valoarea ei, tot atâtea motive pentru a o plagia şi a o prezenta în faţa patriarhului drept „întărire” doveditoare a înaltei moralităţi a stăpânului său. În acest sens, Mamalachos a achiziţionat opera Sfântului Voievod Neagoe Basarab şi a modificat-o conform interesului atât de mult visat de ţar. Numai că, fie cel care a copiat-o a executat doar ceea ce i s-a ordonat (schimbarea titlurilor capitolelor, numele de Neagoe şi Teodosie sau Varlaam şi Ioan), crezând că această cosmetizare ar fi suficientă pentru inducerea în eroare a Patriarhiei, fie a executat comanda pe jumătate sau chiar mai puţin pentru că nu fusese plătit conform târgului. Dar de ce era important să plagieze tocmai această operă? Pentru că Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie fuseseră, la scurt timp de la apariţie, apreciate la curţile Serbiei, Greciei etc., iar domnul român de atunci, prin condeiul său, aşternuse pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci şi principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moştenirea adevăratelor valori, cele spirituale, conştientizând, proporţional ascensiunii pământene, măreţia Creatorului. Toate aceste calităţi specifice unei vieţi creştine virtuoase, etice, exprimate atât de concis şi convingător, erau fără îndoială apreciate de lumea ortodoxă a timpului. Cu atât mai mult, cu cât în epocă circula şi tratatul lui Niccolo Machiavelli, Principele, care oferea un sinistru tablou al cinismului politic militar, dar şi Orologiul Principilor, opera spaniolului Antonio De Guevara, care, asemenea Învăţăturilor lui Neagoe Basarab…, era o expresie a moralei creştine „în practica diplomatică”, ambele reţinând „filonul istoric al lui Marc Aureliu”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

Ion Dumitriu-Snagov (19 august 1927, Snagov - 26 martie 2001, Bucureşti) a fost un prestigios istoric vaticanist, cercetător asiduu al documentelor referitoare la România şi poporul român aflate în arhivele Bibliotecii Apostolice a Vaticanului. Comandor al ordinului Sfântul Grigore cel Mare, a studiat la Colegiului Naţional Sfântul Sava din Bucureşti şi la Facultatea de Medicină din Cluj, din anul 1944. Şi-a orientat opţiunile de cercetare ştiinţifică în domeniul istoriei, susţinân-du-şi licenţa la Facultatea de Filologie din Universitatea Bucureşti cu tema Roma şi Luminile culturii române în documentele de arhivă din secolul al XVIII-lea. În anul 1947 este arestat şi condamnat la moarte ca „duşman al poporului”, pedeapsă comutată la 15 ani de temniţă grea în închisorile comuniste. Din 1967 a desfăşurat o activitate de studiu în ţară, împreună cu documentări ştiinţifice în India, Australia şi în restul Europei, valorificate în mai multe articole, conferinţe, studii şi volume. În anul 1969 primeşte o invitaţie din partea guvernului Indiei şi, la îndemnul Monseniorului Iuliu Hossu, face o primă escală la Roma, acolo unde avea să revină de nenumărate ori ulterior. În anul 1981, ca bursier al Universităţii Pontificale Gregoriană din Roma a obţinut titlul de doctor în istorie ecleziastică magna cum laudae cu lucrarea Le Saint-Siege et la Roumanie moderne 1850-1866, fapt care l-a consacrat definitiv în cunoaşterea relaţiilor dintre România şi Vatican. 
În anul 1991 primeşte Premiul Academiei Române pentru volumul România în diplomaţia Vaticanului. 
În perioada ianuarie – aprilie 1996 organizează în Salonul Sixtin de la Vatican, cu sprijinul Papei Ioan Paul al II-lea, expoziţia Monumenta Romaniae Vaticana (Mărturii Româneşti din Vatican), ocazie de readucere în memorie a celor două milenii de creştinism românesc în 152 de documente unice, a relaţiilor Sfântului Scaun cu un popor creştin de ascendenţă daco-romană prin geneză, limbă, cultură şi tradiţie. Aceeaşi expoziţie cuprinzând preţioase documente a fost prezentată în perioada 26 noiembrie 1996 - 31 mai 1997, în cadrul Muzeului Naţional Cotroceni. În anul 1996 Ion Dumitriu-Snagov primeşte Premiul Nicolae Iorga, decernat de Centrul Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual, pentru întreaga operă de cercetare a raporturilor istorice dintre Vatican şi statul naţional român şi pentru iniţiativa realizării expoziţiei Monumenta Romaniae Vaticana. 
În 1999 are loc vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, dar şi editarea lucrării România în diplomaţia Vaticanului.1939-1944. 
La 26 martie 2001 se stinge din viaţă, lăsând neterminată lucrarea numită I consigli di Neagoe Basarab al suo figlio Teodosio, la care a lucrat în ultima parte a vieţii. 
Lista de lucrări publicate de Ion Dumitriu-Snagov cuprinde: • 1969: Pelerin la Siva, Bucureşti; • 1973: Românii în arhivele Romei, Secolul XVIII, Bucureşti; • 1978: India-meridianul Gandhi, Bucureşti • 1979: Principatele Române în secolul XIV-lea - Codex Latinus Parisinus, Bucureşti; • 1982: Le Saint-Siege et la Roumanie moderne. 1850-1866, Roma; • 1987: La Romania nella diplomazia Vaticana. 1939-1944, Roma; • 1989: Le Saint-Siege et la Roumanie moderne. 1866-1914, Roma; • 1996: Catalogul expoziţiei Monumenta Romaniae Vaticana, Bucureşti; • 1999: România în diplomaţia Vaticanului. 1939-1944, Bucureşti. Alte studii, prefeţe, postfete, îngrijiri de ediţii aparţinând lui Ion Dumitriu-Snagov: • 1993: România şi Vaticanul - Relaţii diplomatice - 1918, Bucureşti • 1994: Raymund Netzhammer - Arhiepiscop în România, Bucureşti • 1999: Moldova ’99 - Sărbătoarea bimileniului creştin, Bucureşti.

Cum a fost descoperit falsul? În decembrie 1988, cercetătorul italian Santo Lucá a publicat studiul Augustinianum, în care vorbea despre douăzeci de „manuscrise greceşti uitate în biblioteca Vallicelliana”. Autorul semnala în mod special unul înregistrat la cota R.100 la pp. 665-666 şi 670-673, despre care spunea că este „un corp de texte de învăţătură atribuite lui Vasile al III-lea, arhiducele Rusiei (1479-1523), … care spre moarte a îmbrăcat haina călugărească sub numele de Varlaam, dedicând scrierile amintite fiului său Ivan al IV-lea cel Groaznic ( 1530-1584)”. Cercetătorul a datat manuscrisul după filigranele hârtiei executate între 1528 şi 1565 (după moartea Voievodului Neagoe Basarab) şi a observat că pe ultimele pagini ale manuscrisului apare numele posesorului: Teodor Mamalachos. Acesta, după opinia cercetătorului italian, tradusese textele respective din slavonă în greacă la Constantinopol, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, „poate ca document privind educaţia şi principiile ortodoxe ale lui Ivan al IV-lea”. Cercetătorul italian nu intuise însă importanţa specială a acestei descoperiri. Aflat la Vatican pentru a studia o serie de documente aflate în imensa bibliotecă de aici şi în arhivele secrete, prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov a reuşit, prin compararea minuţioasă a manuscrisului original în slavonă al Învăţăturilor… cu manuscrisul semnalat de cercetătorul italian, să descopere şi să demonstreze monstruosul fals. Acestei descoperiri i-a dedicat un material în volumul Monumenta Romaniae Vaticana şi un studiu publicat în revista Magazinul istoric, în 1997. Iată câteva dovezi ale plagiatului, aşa cum au fost ele prezentate de cercetător în urmă cu 24 de ani: în interiorul textului manuscrisului semnalat de Santo Lucá, sub titlul „Înmormântarea rămăşiţelor unei femei” (care în textul original al Învăţăturilor… se referă la rămăşiţele „mamei sale Neaga”), au rămas nemodificate numele de Neaga (mama Sfântului Neagoe), Ioan şi Petru (băieţii voievodului român); au rămas de asemenea numele Stana, Roxana şi Anghelina (fetele voievodului), dar a fost şters numele episcopului Macarie, care există în textul de bază. Documentul fals păstrează până şi capitolul final al originalului, cu rugăciunile lui Neagoe Basarab pe patul de moarte, în timp ce Ivan cel Groaznic a mai trăit încă 27 de ani după acest eveniment! După cum aprecia cercetătorul român, Mamalachos ar fi cunoscut un manuscris grecesc al Învăţăturilor…, cel al lui Manoil din Corint, aflat astăzi în biblioteca Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos, realizat după originalul slavon păstrat în Biblioteca Naţională din Sofia. Acest document ar fi fost copiat şi măsluit cum am arătat mai înainte. Partea interesantă este că falsul nu a fost sesizat la Constantinopol, iar plagiatul a reuşit chiar să servească scopului murdar pentru care fusese executat, astfel încât, după o lungă perioadă de precauţii şi rezerve din partea Patriarhiei, în cele din urmă, sângerosului ţar moscovit i s-a acordat titlul mult râvnit. Fără îndoială, opera Sfântului voievod Neagoe Basarab aparţine deja tezaurului cultural universal. Monumentala lucrare a „domnului cu apucături împărăteşti”, cum îl numea Nicolae Iorga pe voievodul Neagoe Basarab, alături de alte argumente precum milostenia, darul ctitoririi de mănăstiri şi cel de binefăcător al întregii Ortodoxii, a stat şi ea la baza canonizării voievodului de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008.
Furtul operei sfântului, executat în 1557, nu a rămas definitiv ascuns istoriei, iar Ivan cel Groaznic, odiosul ţar care s-a folosit de el, a sfârşit lovit de nebunie şi de o boală necunoscută care i-a descompus trupul, intoxicat cu mercur, neiertat în veci pentru miile de crime săvârşite. (George V. GRIGORE)