Ultimele reglementări din domeniul învăţământului obligatoriu în România compatibile cu spaţiul european extins al educaţiei au în vedere obiectivele şi conţinutul reformelor învăţământului obligatoriu din ultimul deceniu la nivel european, precum şi perspectivele create de evoluţiile recente în politica educaţională promovată la nivelul Uniunii Europene. Pentru aceasta ni s-a părut util să cercetăm politica legislativă de instituire a obligativităţii învăţământului în unele state ale Uniunii Europene, mai ales în ceea ce priveşte durata învăţământului obligatoriu, atât prin ridicarea vârstei de finalizare a studiilor, cât şi prin scăderea vârstei de începere a învăţământului obligatoriu.
Învăţământul obligatoriu se referă la o perioadă de învăţământ cu frecvenţă de zi cerută tuturor elevilor. Această perioadă este reglementată de lege şi, de obicei, este determinată de vârsta elevilor.
Învăţământul suplimentar obligatoriu cu frecvenţă redusă înseamnă că după terminarea perioadei de învăţământ obligatoriu cu frecvenţă obişnuită de zi şi până la o anumită vârstă, cerinţa minimă formală pentru toţi tinerii este de a participa la instruirea cu frecvenţă redusă.
Vârsta de începere se referă la vârsta oficială la care elevii încep învăţământul obligatoriu, iar vârsta maximă se referă la vârsta legală la care elevii trebuie să finalizeze învăţământul obligatoriu. În aceste definiţii nu sunt luate în considerare posibilitatea de a intra de timpuriu în învăţământul primar şi nici condiţiile specifice de admitere ale elevilor recunoscuţi oficial cu nevoi educaţionale speciale.
În România problematica legală privind obligativitatea învăţământului coboară spre mijlocul secolului al XIX-lea, când odată cu unirea Principatelor Române din 1859 sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. Astfel, la cererea Consiliului Şcolar din Iaşi, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare. La 5 decembrie 1864 Alexandru Ioan Cuza promulgă legea instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani.
Legea şcolară a lui A.I. Cuza a făcut parte din programul de legi de înnoire a societăţii româneşti. Ea a pus instrucţia publică primară pe temelii solide, dominate de principiile obligativităţii şi gratuităţii, situând astfel ţara noastră înaintea Italiei, Franţei, Angliei sau Elveţiei. Cu o serie de modificări, ea va fi în vigoare pentru un sfert de veac.
Principiile de bază cuprinse în lege se referă şi la obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Instrucţia era obligatorie, legea sancţionând cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala.
În prezent, cadrul juridic general care reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ în România este stabilit prin Constituţie, Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 – lege organică, legile ordinare şi ordonanţele guvernamentale.
Constituţia, în art.32, consfinţeşte dreptul la învăţătură, care este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de stat este gratuit, iar statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
Obligativitatea învăţământului în România este prevăzută în art.16 şi 24 din Legea nr.1/2011 şi tangenţial în art.25. Astfel, până de curând art.16 alin.(1) prevedea „Învăţământul general obligatoriu este de 11 clase şi cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai învăţământului secundar superior. Învăţământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020”. Alin (2) al aceluiaşi articol prevedea: „Obligaţia de a frecventa învăţământul obligatoriu de 11 clase, la forma cu frecvenţă, încetează la vârsta de 18 ani”.
Apoi, art.24 alin.(1) statua că „Învăţământul general obligatoriu este format din învăţământul primar, învăţământul secundar inferior şi primii 2 ani ai învăţământului secundar superior”.
Art.25 precizează că formele de organizare a învăţământului preuniversitar sunt: învăţământ cu frecvenţă şi învăţământ cu frecvenţă redusă, iar învăţământul obligatoriu este învăţământ cu frecvenţă. În mod excepţional, pentru persoanele care au depăşit cu mai mult de 3 ani vârsta clasei, învăţământul obligatoriu se poate organiza şi în forma de învăţământ cu frecvenţă redusă, în conformitate cu prevederile unei metodologii elaborate de Ministerul educaţiei naţionale”.
Recenta Lege nr.56/2019 (Legea nr.56/2019 pentru modificarea Legii educaţiei naţionale nr.1/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.252 din 2 aprilie 2019) a modificat art.16 alin.(1) şi art 24 alin.(1) din Legea nr.1/2011, care devin identice cu următorul conţinut: „Învăţământul general obligatoriu cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai învăţământului secundar superior. Învăţământului secundar superior şi grupa mare din învăţământul preşcolar devin obligatorii până cel mai târziu în anul 2020, grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023, iar grupa mică până în anul 2030”.
Alin.(2) al art.16 s-a modificat şi el, căci forma veche prevedea „Obligaţia de a frecventa învăţământul obligatoriu de 11 clase, la forma cu frecvenţă, încetează la vârsta de 18 ani”, iar acum s-a nuanţat în sensul că „Frecventarea învăţământului obligatoriu poate înceta la forma cu frecvenţă la 18 ani”.
Aceste modificări au stârnit controverse, având în vedere că deja existau 11 ani ani de învăţământ obligatoriu care nu au rezolvat analfabetismul funcţional şi abandonul şcolar. Se susţine că încă 5 ani adăugaţi până în 2030 nu ar conduce la creşterea calităţii şi performanţei sistemului de educaţie, mai ales că ar trebui corelat învăţământul obligatoriu cu dreptul la muncă, căci potrivit legislaţiei internaţionale a muncii, de la vârsta de16 ani un tânăr se poate încadra în muncă.
Prin urmare, am considerat util să aruncăm o privire asupra reformelor în domeniul educaţiei obligatorii în unele state din Uniunea Europeană, cu rezultate notabile la testările internaţionale.
Articolul 14 alin. (7a) al Constituţiei Austriei statuează că durata învăţământului obligatoriu este de minimum 9 ani, existând, de asemenea, o durată a învăţământului profesional obligatoriu, dar din 2010 obligativitatea frecventării grădiniţei a fost introdusă de la vârsta de 5 ani, adică cu un an înainte de intrarea la şcoala primară. Astfel, prin lege, durata învăţământului obligatoriu este de minimum 10 ani începând cu vârsta de 5 ani până la 15 ani şi cuprinde 1 an de grădiniţă, învăţământul primar (clasele 1-4), învăţământul secundar adică nivelul secundar inferior (clasele 5-8) şi nivelul secundar superior (clasele 9-13), acest ultim segment nefiind obligatoriu. În primii patru ani de învăţământ şcolar, învăţământul obligatoriu se realizează, în general, prin frecventarea şcolii primare. Şcoala primară are misiunea de a asigura o educaţie primară comună pentru toţi elevii în primii patru ani şcolari, acordând atenţia cuvenită integrării sociale a copiilor cu dizabilităţi.
În Belgia, educaţia obligatorie începe la vârsta de 6 ani, cu admiterea la şcoala primară, iar participarea la şcoală este obligatorie până la 15-16 ani la învăţământul cu frecvenţă de zi şi până la 18 ani la învăţământul cu frecvenţă redusă. Predarea în fiecare şcoală este asigurată în limba comunităţii în care se află şcoala.
Pentru comunitatea de limbă franceză, perioada şcolară obligatorie este formată din două părţi, o perioadă cu frecvenţă la zi (a temps plein) şi o perioadă cu frecvenţă redusă (a temps partiel).
Perioada de şcolarizare obligatorie cu frecvenţă redusă se extinde până la sfârşitul perioadei obligatorii de şcolarizare. O persoană tânără care face obiectul unui învăţământ obligatoriu cu frecvenţă redusă poate să-şi continue şcolarizarea cu frecvenţă normală sau să se îndrepte către alte sectoare:
– educaţia secundară alternativă (CEFA). Învăţământul secundar alternativ s-a născut din dorinţa de a oferi tinerilor o alternativă la formele tradiţionale de şcolarizare a învăţământului cu frecvenţă la zi (a temps plein). Acest tip de educaţie propune combinarea educaţiei generale cu practica profesională. Textul de referinţă în acest domeniu este Decretul din 3 iulie 1991 de organizare alternativă a învăţământului secundar. Această predare este furnizată într-o instituţie numită CEFA (Centre d’Education et de Formation en Alternance – Centrul pentru alternanţă în educaţie şi formare). CEFA este o structură comună pentru mai multe şcoli obişnuite cu frecvenţă de zi care organizează, la nivelurile 2 şi 3, calificarea tehnică sau educaţia profesională. CEFA îşi are sediul administrativ într-o şcoală secundară obişnuită, cunoscută sub denumirea de „sediu central”: în Comunitatea franceză există 43 de astfel de sedii care oferă peste 100 de cursuri în toate sectoarele (http://www.enseignement.be/ index.php?page=23820).
– educaţia de formare recunoscută de Comunitatea franceză ca îndeplinind cerinţele de şcolarizare obligatorie, în care formarea poate fi recunoscută ca îndeplinind cerinţele învăţământului obligatoriu cu frecvenţă redusă, cu avizul conform al unei Comisii consultative.
Danemarca are o bună şcoală publică, „Folkeskole”. Sub această denumire sunt cuprinse şcoala primară şi cea secundară inferioară (http://eng.uvm.dk/primary-and-lower-secondary-education/the-folkeskole/about-the-folkeskole). „Folkeskole” constă dintr-un an de clasă preşcolară, 9 ani de învăţământ primar şi secundar inferior şi un an de clasa a 10-a.
Educaţia este obligatorie în Danemarca pentru toţi cei cu vârste cuprinse între 6-7 ani şi 16 ani. Dacă educaţia se face într-o şcoală publică, într-o şcoală privată sau la domiciliu, este o chestiune de alegere individuală, atâta timp cât se respectă standardele acceptate. Educaţia însăşi este obligatorie, nu şcoala.
Educaţia de bază (clasele 1-9) este obligatorie în Estonia. Începe cu primul an şcolar complet, după ce copiii au împlinit vârsta de 7 ani, şi continuă până când elevii au absolvit în mod satisfăcător învăţământul de bază sau au împlinit vârsta de 17 ani. Sistemul nu face diferenţa între învăţământul primar şi cel secundar – şcoala de bază este tratată ca o etapă. După terminarea satisfăcătoare a şcolii de bază, elevii îşi pot continua studiile în şcolile de învăţământ secundar superior (clasele 10-12) sau în instituţiile de învăţământ vocaţionale fără taxe (Mihkel Lees – Estonian education system 1990-2016: Reform and their impact 2016 (http://4liberty.eu/wp-content/uploads/2016/08/Estonian-Education-System_1990-2016.pdf).
În Finlanda, educaţia este considerată drept unul dintre drepturile fundamentale ale tuturor cetăţenilor. În consecinţă, învăţământul obligatoriu şi dreptul la educaţie de bază gratuită se aplică tuturor celor care au rezidenţă permanentă în Finlanda, nu numai cetăţenilor finlandezi.
Art. 9 al Legii nr.628/1998, Basic Education Act 628/1998 – (https://www.finlex.fi/en/laki/ kaannokset/1998/en19980628.pdf), prevede că durata programelor de învăţământ de bază este de 9 ani, iar art.25 precizează că şcoala obligatorie începe în anul în care copilul împlineşte 7 ani şi se încheie la încheierea programelor de învăţământ de bază sau la 10 ani de la începerea şcolarizării obligatorii. Dacă însă, datorită dizabilităţii sau bolii copilului, obiectivele stabilite pentru educaţia de bază nu pot fi atinse în 9 ani, învăţământul obligatoriu începe cu un an mai devreme decât cel prevăzut şi are o durată de 11 ani.
Anul şcolar în învăţământul de bază începe la 1 august şi se încheie la 31 iulie şi cuprinde 190 de zile şcolare. Cu autorizarea ministerului competent, numărul de zile de şcoală poate, din motive speciale, să depăşească numărul obligatoriu. Cu toate acestea, Ziua Independenţei, Epifania şi prima zi din mai, care se încadrează într-o zi de lucru diferită de sâmbătă, vor fi deduse din numărul de zile şcolare din anul şcolar.
Având în vedere faptul că Finlanda are două limbi oficiale, autorităţile publice sunt obligate să asigure nevoile educaţionale ale populaţiei vorbitoare de finlandeză şi suedeză, în conformitate cu aceleaşi criterii. Ambele grupuri de limbi au dreptul la educaţie în propria lor limbă maternă. Normele privind limba de predare sunt stipulate în legislaţia privind diferitele niveluri de educaţie. Provincia Ĺland cu limba de predare exclusiv suedeză are propria legislaţie educaţională.
La fel, membrii populaţiei saami care trăiesc în cele mai nordice părţi ale Finlandei sunt un popor indigen şi au dreptul de a-şi menţine şi dezvolta propria limbă şi cultură. Legea privind Parlamentul saami a intrat în vigoare în 1996, iar Legea privind limba saama în 2003. Aceste acte garantează autonomia culturală a populaţiei saami în ceea ce priveşte limbajul şi cultura lor. Ca o paranteză trebuie să spunem că limba saama (laponă) (Lucia Wald, Elena Slave – Ce limbi se vorbesc pe glob, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p.90-91) face parte din familia limbilor ugro-finice şi se vorbeşte pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord, în Norvegia, Suedia, Finlanda şi peninsula Kola (Rusia). Aproape toţi saami sunt acum bilingvi şi mulţi nu mai vorbesc limba lor maternă. La sfârşitul secolului al XX-lea existau între 30 000 şi 40 000 de saami în Norvegia şi aproximativ 20 000 în Suedia, 6 000 în Finlanda şi 2 000 în Rusia (https://www.britannica.com/topic/Sami).
Ca aşezare, potrivit enciclopediei Britannica, Laponia (în limba saami se numeşte Sápmi, în finlandeză Lapi sau Lappi, în suedeză Lappland) este o regiune din nordul Europei, care se întinde pe nordul Norvegiei, Suediei şi Finlandei, precum şi în Peninsula Kola din Rusia. Este limitată de Marea Norvegiei la vest, Marea Barents la nord şi Marea Albă la est. Laponia, denumirea convenţională a regiunii, este derivată din Lapp, numele atribuit de scandinavi poporului saami, care a locuit răzleţit în această regiune timp de câteva mii de ani. Astăzi, populaţia saami consideră „lapon” un termen care are o conotaţie peiorativă, de aceea ei numesc regiunea Sápmi şi nu Laponia (https://www.britannica.com/place/Lapland).
Potrivit art.10 al Legii nr.628/1998 privind învăţământul de bază limba saama poate fi limba de predare în învăţământul de bază, precum şi în învăţământul secundar, ca şi în învăţământul secundar general şi vocaţional, dar poate fi, de asemenea, predată ca limba maternă sau ca limbă străină. În cele patru municipii situate în zona de domiciliu saami, elevilor care vorbesc limba saama trebuie să li se ofere, în primul rând, o educaţie de bază în acea limbă, în cazul în care părinţii lor aleg acest lucru.
În Franţa, Codul educaţiei, Code de l’éducation (https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=LEGITEXT000006071191), în art. L111-1 din Capitolul I – Dispoziţii generale afirmă că educaţia este prima prioritate naţională. Serviciul public de educaţie este conceput şi organizat în funcţie de elevi şi studenţi. El contribuie la egalitatea de şanse şi la combaterea inegalităţilor sociale şi teritoriale în ceea ce priveşte reuşita şcolară şi educativă. El recunoaşte că toţi copiii au capacitatea de a învăţa şi de a progresa şi asigură educaţia incluzivă a tuturor copiilor, fără nicio distincţie.
Potrivit art.L111-2, educaţia şcolară promovează dezvoltarea copilului, îi permite să dobândească o cultură, să-l pregătească pentru o viaţă profesională şi să-şi exercite responsabilităţile ca om şi cetăţean. Pentru a promova egalitatea de şanse, dispoziţii corespunzătoare ale Codului fac posibile accesul tuturor, în funcţie de aptitudinile şi nevoile lor specifice, la diferitele tipuri sau niveluri de şcolarizare. Statul garantează respectul pentru personalitatea copilului şi activităţile educaţionale ale familiilor.
Potrivit acestui articol, învăţământul în Franţa este obligatoriu între vârsta de 6 ani (care corespunde şcolii elementare, adică 5 ani) şi vârsta de 16 ani (care nu corespunde unui sfârşit de ciclu şcolar, adică 5 ani de învăţământ secundar: 4 ani la colegiu – învăţământul secundar inferior, plus un an la liceu – învăţământul secundar superior). Un proiect de lege aflat în atenţia Parlamentului prevede scăderea vârstei de la care începe educaţia obligatorie de la 6 la 3 ani. Astfel, Franţa s-ar alătura Ungariei, singura ţară din UE care a stabilit deja acest prag. Deja adoptată de către deputaţi, această măsură urma să intre în vigoare în septembrie 2019, după votul Senatului. (Va urma) (Expert media Florin FĂINIŞI)
Numărul 808
