Înţelepciunea înaintaşilor să ne călăuzească paşii!

Ziua de naştere a lui Radu Câmpeanu, 28 februarie, îmi oferă ocazia de a prezenta cititorilor publicaţiei Opinia naţională un exemplu de patriotism luminat al Seniorului, exprimat într-o revistă a emigraţiei româneşti.

Lecţiile lăsate de înaintaşi sunt mereu actuale. Dacă vrem să avansăm mai repede pe calea progresului este util să înţelegem esenţa moştenirii culturale. Radu Câmpeanu este unul dintre acei înaintaşi care ne pot fi model de gândire şi atitudine. Într-un moment în care doctrinele „suveraniste” vor să oprească visul european al multor generaţii, tema patriotismului în varianta sa luminată este probabil foarte utilă.

Revista Bulletin d’Information pour les Roumains en Exil (Buletin de Informaţie pentru Românii din Exil), prescurtat B.I.R.E., apărea bilunar în Franţa. În anul 1988 îl avea ca redactor şef pe Radu Câmpeanu. La acel moment era cea mai veche publicaţie a românilor din exil, fiind în al 41-lea an de apariţie.

Articolul pe care-l prezentăm a fost publicat în numărul din 1 decembrie 1988 al revistei BIRE. Era un moment în care liderii ţării noastre încercau să acopere nerealizările din politica internă a României prin apel la teme patriotice. Unii au susţinut eronat că poporul român a avut în 1989, anul care a început imediat după apariţia articolului, opţiunea între dezvoltarea economică oferită de Occident şi valorile naţionale apărate de regimul comunist. Articolul Seniorului Radu Câmpeanu combate această idee: naţionalismul comunist al anului 1988 nu mai era în interesul valorilor perene ale României.

Cititorii vor savura fraza frumos redactată a Seniorului Radu Câmpeanu. Pentru cei care l-am cunoscut mai bine nu este o surpriză spiritul clarvăzător privind viitorul Europei, inclusiv evoluţia relaţiilor interetnice în viitoarele configuraţii politice. Toţi cei care i-au urmărit conduita politică la revenirea în ţară vor observa existenţa unei continuităţi perfecte cu ceea ce gândea şi scria Radu Câmpeanu în emigraţie în această problemă.

Patriotismul luminat conţine elemente reflectate foarte clar în articol: fermitatea convingerilor patriotice (nu renunţarea la ele!), respectarea strictă a drepturilor tuturor minorităţilor la identitate, egalitatea deplină în drepturi a cetăţenilor fără niciun fel de restricţii, eliminarea oricărei forme de discriminare, responsabilitate în organizarea vieţii sociale, cu impact în nivelul de trai material şi moral al tuturor cetăţenilor. Observăm, de asemenea, că în relaţia cu minorităţile naţionale Radu Câmpeanu nu propune niciun element de „demitizare” a istoriei naţionale, aşa cum vedem frecvent în ultimii ani. Drepturile noastre istorice nu mai pot face obiectul nici unei discuţi.

Citind atent argumentele formulate de Radu Câmpeanu în favoarea patriotismului luminat şi criticile sale la abordărilor naţionaliste primitive putem ajunge la o concluzie: adevăratul patriotism nu este decât cel luminat. În acelaşi timp, înţelegem că nu pot fi patrioţi decât acei conducători care se ocupă cu înţelepciune de viaţa socială a ţării. Nu sunt patrioţi cei care cheamă în ajutor trecutul pentru a ascunde nerealizările proprii. Eşti patriot doar dacă ai făcut ce trebuie pentru poporul tău la momentul astral în care destinele sale au fost în mâna ta.

Las cititorilor publicaţiei Opinia naţională plăcerea de a descoperi şi alte elemente din măiestria de om politic a Seniorului Radu Câmpeanu, păstrând speranţa că spiritul patriotismului luminat ne va domina conştiinţa în anii care vin. (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)

Ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 rămîne unul din reperele definitorii ale parcursului nostru istoric. Ea reprezintă încununarea aspiraţiilor neamului românesc, ale uriaşelor lui sacrificii şi a înţelepciunii conducătorilor lui politici. Fundate nu numai pe istorie, dar şi pe voinţa majorităţii zdrobitoare a celor ce o locuiesc, drepturile româneşti asupra Transilvaniei nu mai sunt de discutat, iar angajarea unei controverse în legătură cu ele ar fi din partea noastră un semn de imaturitate politică. În schimb, felul în care puterea de Stat românească organizează viaţa celor pe care îi guvernează, poate şi trebuie să fie discutată. Şi aceasta este adevărat pentru întreaga ţară asuprită de comunism şi de puterea personală a lui Ceauşescu. Condamnabilă pe toate planurile, dictatura lui a coborît poporul român pe ultima treaptă a popoarelor europene, i-a scăzut nivelul de viaţă material şi moral, i-a paralizat reflexul demnităţii şi l-a discreditat în faţa Occidentului.

La toate acestea a adăugat în ultimii ani un motiv suplimentar de acuzaţie, de data aceasta în legătură cu situaţia minorităţii maghiare din Transilvania, evocată astăzi de persoane care altminteri n-ar fi avut ocazie să se ocupe de ea.

Este rezultatul lamentabil dar firesc, al unei concepţii primitive de guvernare învăţată la şcoala activiştilor de partid, unde pe lîngă alte lucruri nu se ştia că Statul Român n-are nevoe să recurgă la procedeele condamnabile ale fostei stăpâniri ungureşti, care la timpul său, era expresia unei minorităţi agresive şi asupritoare, înfricoşate de inevitabila pierdere a puterii.

Solida legitimitate a suveranităţii româneşti face nu numai inutilă încercarea diminuării drepturilor minorităţilor, dar dă posibilitatea de a face din toţi cetăţenii ţării oameni egali, care îşi pot păstra specificitatea şi cultura proprie. Ignoranţa fostului activist de partid ajuns la conducerea ţării, ca şi ura lui de clasă împotriva societăţii burgheze, l-a împiedicat să înţeleagă că România democrată, dintre cele două războaie mondiale, cunoştea şi aplica această regulă de guvernare. Ce-i drept, pe vremea aceea în fruntea ţării se găseau oameni de talent, instruiţi şi cu spirit de răspundere. Din păcate, megalomania semidoctă care guvernează astăzi crede că practicarea unui naţionalism primar, astăzi antimaghiar, cum ieri era antisemit, ar putea îmblînzi ostilitatea poporului împotriva conducătorului lui, a cărui politică iresponsabilă duce ţara de rîpă şi o compromite peste hotare. Aşa se explică de ce, în pofida faptului, că dosarul româno-maghiar definitiv închis prin actul de la 1 decembrie 1918 şi prin repetata lui confirmare internaţională, a fost readus parţial în actualitate de măsurile obtuze şi retrograde luate de Ceauşescu, care n-a putut înţelege că generaţiile care au moştenit România Mare erau chemate să adîncească înţelegerea între populaţia românească şi comunităţile minoritare. Chiar dacă în cazul ungurilor ea era mai dificilă, trebuia încercată cu stăruinţă.

Comunismul nu numai că n-a ştiut să depăşească această dificultate, dar dimpotrivă a agravat-o. Crearea Regiunei Autonome Maghiare a fost o greşeală, tot aşa cum atitudinea ungurilor faţă de ea a fost provocatoare. Dar în pofida unor asemenea eşecuri, o politică discriminatorie nu-şi poate găsi justificarea.

Înţelegerea dintre români şi unguri se înscrie în perspectiva viitorului european. Ea implică din partea lor renunţarea la absurde pretenţii teritoriale, iar din partea noastră garantarea drepturilor lor individuale şi colective în cadrul Statului Român democrat. Devenind egali în faţa legii şi în faţa destinului lor, oamenii, pe care istoria i-a aşezat alături vor găsi resursele morale şi intelectuale pentru buna lor convieţuire.

Din păcate, puterea comunistă îi împiedică s-o facă şi îi obligă pe toţi să trăiască sub aceeaşi opresiune, agravată de încordarea creată în mod artificial de falsul naţionalism integrist şi opac al lui Ceauşescu. Poporul român nu poate fi asociat unei asemenea politici. El rămâne legat de idealurile exprimate la 1 Decembrie 1918 şi împlinite de instituţiile democraţiei româneşti dintre cele două războaie mondiale. El ştie, de asemenea, că n-are nimic de câştigat din persecutarea minorităţilor din ţară şi că Europa de mîine, federală sau confederală, unitară sau asociată, va estompa de la sine asperităţile interetnice.

Ceauşescu este însă ostil unei asemenea viziuni europene, aşa cum a lăsat să se înţeleagă de curînd la o conferinţă interparlamentară a blocului sovietic şi prin urmare nu se va adapta timpului care vine. Ca şi în celelalte domenii, el rămâne un stalinist sclerozat şi reacţionar care îşi are locul în lada de gunoi a istoriei. Dar pînă va ajunge acolo unde destinul ar fi trebuit să-l arunce de la început, va continua să facă rău şi să pericliteze creditul politic al României de mîine şi patrimoniul ei moral şi material de astăzi. (Radu CÂMPEANU)