Instagramabilii

În urmă cu vreo patru ani, prin străduinţa unor obişnuiţi ai platformelor de socializare, apăruse un cod al bunelor practici în privinţa marketingului afiliat promovat de influencerii, fără îndoială, bine intenţionaţi. Conform acestui set de reguli, postacul de fotografii, clipuri video sau WebFeed (podcast) ar fi fost obligat să anunţe, încă de la început, că este vorba despre un conţinut sponsorizat, astfel încât consumatorul să ştie la ce cască ochii şi urechile, şi să poată evita publicitatea înşelătoare sau subliminală. Informaţia ar fi trebuit neapărat verificată personal de cel care ar fi făcut postarea, pentru a nu-i induce în eroare pe cei care accesează platformele de socializare. Asta pentru că nici un brand nu le furnizează influencerilor sau consumatorilor o imagine corectă a produsului promovat, fiind mai degrabă preocupat să îi ascundă defectele. Doar că foarte mulţi influenceri se ghidează după principiul „urmăreşte banii”, refuzând autoreglementarea, moderaţia, verificarea în mai multe etape şi documentarea. Şi cum o mie de vorbe nu fac cât o singură imagine, platforma specializată în acest tip de postări, Instagram, a devenit protagonista unui răsunător succes. Vedete adevărate sau „făcute”, oameni obişnuiţi, afacerişti, întreprinzători, toţi se pozează şi se postează. În vacanţă, la birou, în tramvai, la grătar, la muncile câmpului, la nuntă sau botez, în bucătărie, pe stradă, pe patul de spital, în baie, cu pisica, ţestoasa sau căţelul în braţe, ori cu papagalul pe umăr, în magazin, pe trotinetă. Febra s-a extins şi la locuri: clădiri, maşini, sedii de firme sau de instituţii publice, restaurante, baruri, cluburi, farmacii. Cu alte cuvinte, nimeni (şi, în general, nimic) nu poate exista dacă nu este „instagramabil”. Cuvântul a prins, şi-a creat o familie şi tinde să intre în vorbirea curentă şi în dicţionare cu fruntea sus. Ceea ce nu e rău. Oamenii ar trebui să se simtă astfel mai legaţi unii de alţii în interiorul acestui univers virtual multicolor, fiindcă spre deosebire de vorbe sau texte scrise, imaginea suscită emoţii, deschide minţi, înmoaie inimi, formează legături. Totul este „instagramabil”, chiar şi unele sentimente uşor de ghicit în tuşele ascunse ale fotografiilor. O fi vreo diferenţă între „păsărica” strigată de bătrânul fotograf din Cişmigiu – care îşi vâra capul sub o stofă soioasă şi scotea pentru o secundă capacul obiectivului ca să ne imortalizeze imaginea pe tricicletă sau în braţele ursului împăiat – şi pozele trase în foc continuu doar ca să fie puse pe o platformă? Poate că da. Astăzi, pozăm şi ne pozăm ca să fim „instagramabili”, nu aşa cum suntem în realitate. Atunci nu ne gândeam la asta, pur şi simplu fotografiam realitatea mai puţin – ce e drept e drept – „instagramabilă”.

Singurul lucru care ar trebui să ne preocupe este că nu e necesar să dăm imaginii o putere mai mare decât i-am dat deja prin natura noastră biologică. Am ajuns să evaluăm un loc, un om, o afacere, o clădire după cât de bine „dă” în poze şi nu după adevărata lor valoare. Imaginile imortalizate de cameră trebuie să surprindă crâmpeie de adevăr, frânturi de realitate, dacă pretinzi asta şi le postezi ca atare pe o platformă la care au acces miliarde de oameni. În caz contrar, nu mai vorbim despre spontaneitate, ci despre un colaj de imagini realizate după criteriile artei profesioniste: machiaj, butaforie, regizori de platou, lumini, efecte speciale. Şi e bine să fie şi aşa, cu condiţia ca autorul să precizeze asta. Am văzut pe Instagram fotografii artistice fabuloase, imagini bine lucrate, cu multă trudă în spatele lor, o adevărată încântare. E important să nu încercăm să părem ceea ce nu suntem, doar aşa putem vorbi despre socializare, comunicare, mâini întinse, prietenii. Şi mai bine ar fi să nu amestecăm lucrurile. Dacă promovăm un produs, un brand, un personaj, dacă facem marketing afiliat, fie el şi politic, să nu ne dăm după cireş şi s-o spunem deschis. Dacă pozaţi un vârf de munte la asfinţit sau centrul unui oraş, nu e musai să aruncaţi în poză un cer din Photoshop. Despre filmuleţe şi despre ce îţi trebuie ca să fii „youtubabil”, cu altă ocazie.

Zâmbiţi, vă rog!  (Dragoş CIOCĂZAN)