Inginerii – amintiri despre viitor

Am ales această formulare a titlului articolului cu gândul nu neapărat la faimosul bestseller al nu mai puţin celebrului Erich von Däniken, ci la trecerea într-o nemeritată uitare a unui corp profesional de prestigiu, o elită tehnică de înaltă creativitate, care a gândit, proiectat şi construit, cu mici, dar notabile excepţii, tot ceea ce înseamnă industrie şi cercetare modernă românească în ultimii cincizeci de ani: inginerii. O categorie despre care se glumea copios în anii optzeci. „Scoatem ingineri pe bandă” se spunea, cu referire la numărul mare al acestora. Dar au venit vremuri noi. În urma reorganizării şi închiderii marilor combinate în anii nouăzeci, am asistat la un surplus de ingineri pe piaţa muncii, oameni calificaţi care au fost nevoiţi să se orienteze către alte meserii, în special către comerţ sau servicii. Astfel, valoarea pe piaţa muncii a inginerilor a scăzut foarte mult, determinând generaţiile tinere să evite într-o oarecare măsură specializările aferente Politehnicii, acesta fiind şi motivul pentru care astăzi ne confruntăm cu o penurie de ingineri şi specialişti high- tech. Tendinţa este prezentă, din nefericire, la nivelul tuturor ramurilor industriale, generând un decalaj între cererea angajatorilor şi numărul real de astfel de specialişti. Un alt motiv al deficitului de ingineri pe piaţa muncii este decizia persoanelor specializate în inginerie de a opta pentru locuri de muncă în străinătate, mult mai bine plătite. Astfel, mulţi dintre ei au acceptat propunerile companiilor multinaţionale din ţară, care le-au oferit oportunitatea de a lucra în alte state, în cadrul aceluiaşi grup de firme. La aceasta a contribuit şi recunoaşterea socială a rolului specialistului în domenii tehnice, industriale sau utilitare, ceea ce în România nu mai este la modă. Acum e trendy să studiezi ştiinţe umaniste sau IT, dar cel mai mare deficit de personal în ţara noastră nu se înregistrează la IT-şti, psihologi şi filologi, ci la personalul tehnic sau economic. Vrem să construim autostrăzi, locuinţe, căi ferate, spitale sau obiective industriale, dar nu avem cu cine. Importăm ingineri din alte state. Economia românească are un deficit de 180.000 de ingineri şi 60.000 de economişti, iar universităţile tehnice nu scot mai mult de 15.000 pe an. În schimb, şcolile superioare româneşti produc anual peste 300.000 de specialişti în management, drept, administraţie, psihologie, limbi străine… Poate că e momentul să mai demontăm un mit: e greu de crezut, dar conform ultimelor date Eurostat, România are un grad mai ridicat de industrializare decât media europeană, exprimat ca pondere în PIB, adică 24%, faţă de 17% pe total state UE. Pentru că există industrii tradiţionale, bine înrădăcinate aici, de peste 130 de ani: prelucrarea petrolului, forestieră şi de producere a mobilierului, alimentară, aeronautică, navală, siderurgică, chimică, prelucrarea minereurilor, textilă. Toate aceste domenii au trecut de prăbuşirea din anii nouăzeci şi au renăscut cu ajutorul capitalului străin, dezvoltându-se exponenţial în ultimii ani şi având nevoie disperată de specialişti. Din păcate însă, se constată un nivel scăzut al cunoştinţelor tehnice şi practice ale absolvenţilor facultăţilor de inginerie, determinat de lipsa concurenţei pe piaţa muncii din România, dar şi de ruptura dintre solicitările efective la locul de muncă şi ceea ce li se predă în timpul anilor de studiu. Se poate pune întrebarea de ce universităţile private nu se implică în acest domeniu, înfiinţând facultăţi tehnice. Răspunsul este legat de costuri: pregătirea unui inginer este scumpă, ai nevoie de utilaje, tehnologie de ultimă oră, laboratoare, cadre universitare specializate. E complicat de gestionat un asemenea efort financiar. Rezolvarea problemei va mai dura ceva timp. Învăţământul tehnic românesc îşi regăseşte cu greu vechile făgaşuri. Până atunci, să îi lăsăm pe specialiştii în clişee să se hrănească din ziceri care se vor amuzante, precum: „Patru clădiri de birouri din Barbu Văcărescu, pline de ochelarişti, aduc o valoare adăugată mai mare decât IMGB-ul sau combinatul de la Reşiţa.” O rapidă consultare a statisticilor i-ar lămuri că nu este aşa, pentru că respectiva valoare adăugată părăseşte România, fără a se regăsi într-un proces investiţional. Dar să lăsăm această polemică pentru vremuri mai bune. (Dragoş CIOCĂZAN)