„Ingineri ecologici” de România

…Cu alte cuvinte, am o stimă extraordinară pentru „inginerii ecologici” (cum li se spune în Japonia), adică pentru personalul administrativ care se ocupă de curăţenie sau, şi mai pe scurt, oamenii de serviciu, îngrijitorii. Mă refer la gunoieri, la măturători, femei/bărbaţi de serviciu din şcoli, spitale, instituţii, societăţi comerciale, blocuri, străzi, parcuri, metrou, tramvai, autobuz, tren, toalete publice… Fără munca domniilor lor, munca celorlalţi, oricât de performanţi ar fi, ar avea de suferit. Multe calităţi îţi trebuie pentru a curăţa după ceilalţi! Cei mai mulţi dintre noi ne enervăm când curăţăm după „ai casei”, copii, părinţi bătrâni, soţ/soţie. Şi în acest caz putem să intervenim, „să manipulăm”, prin educaţie şi iubire, comportamentul celor dragi. Uneori reuşim, alteori nu! Îngrijitorii nu pot interveni, nu ne pot impune/cere să ne comportăm civilizat. Ne iau ca atare. Şi muncesc fără să ţină seama de felul în care îi priveşte lumea, de ironii, de vorbe nepotrivite.

Nu e greu să ne imaginăm (avem deja exemple la doi paşi, de pildă în sectoarele Capitalei!) cum ar arăta viaţa noastră îngropaţi în gunoaie; câte epidemii, boli, accidente…

Atitudinea noastră faţă de oamenii care curăţă mizeria după noi dovedeşte o mare carenţă de educaţie, arată că am fost crescuţi prost, să apreciem omul după studii, profesie, poziţie socială, avere, relaţii. Încă nu am învăţat întru totul că fiecare om trebuie preţuit pentru cum şi ce face, că fiecare este foarte important în angrenajul social, mai ales acela care asigură condiţiile pentru ca ceilalţi să poată crea, cu braţele şi/sau cu mintea. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi birourile, toaletele, holurile.. Ba pot, dar nu vreau să mă gândesc!

Sunt oameni care fac să zâmbească locul unde muncesc. Florile de la locul meu de muncă sunt mai inteligente emoţional decât mulţi dintre noi. Dacă lipseşte doamna Rodica, sunt triste, se pleoştesc, nu mai înfloresc. Cum apare, se trezesc la viaţă. M-am gândit de ce e aşa. Am aflat recent. Vorbeam despre plantele, florile din grădiniţele din curtea instituţiei. Şi am primit o lecţie excepţională şi un răspuns la gândul meu. Am aflat o poveste de viaţă. Mi-a spus doamna Rodica: „Îl ştiţi pe nea Dinu, cel care a ieşit la pensie acum doi ani?” Da, i-am răspuns. „Înainte de a pleca, mi-a zis: „hai, Rodico, să plantăm nişte flori, să rămână ceva pe urma noastră!” Cât de frumos! Oameni simpli care sădesc dăinuirea. Şi viaţa se simte bine în preajma lor.

Repet, am o mare stimă şi recunoştinţă pentru oamenii care fac bine orice muncă. Nu-mi plac trişorii, cei care cer fără să dea nimic în schimb, cei care nu-şi asumă poziţia pe care o ocupă, care nu se străduiesc să performeze în meseria lor. Îi respect pe „inginerii ecologici” din România care ne fac viaţa mai curată. (Mioara VERGU-IORDACHE)