Coexistăm, fără ca vreunul dintre noi să-şi fi ales timpul sau locul vieţii. Logic, pentru ca omenirea să nu se autodistrugă (deşi o face!), trebuie să ne acceptăm, să ne suportăm, individ cu individ, naţiune cu naţiune, sistem politic cu sistem politic…, asumându-ne responsabilităţi, drepturi şi libertăţi pe care să le respectăm toţi, fără excepţie, fără intervenţii exterioare, din orice fel de motive. Aceasta este o descriere sumară a unei lumi dacă nu ideală, măcar decentă, înţelegând că avem loc toţi sub soare.
Numai că soarele nu mai pare la fel de prietenos, locurile nu sunt la fel de mănoase, inteligenţa umană se pregăteşte efervescent să lase locul inteligenţei artificiale, rapide şi pragmatice, fără emoţii, fără sentimente. Această scurtă enumerare oferă suficiente motive pentru ca lumea să fie divizată, de la individ până la nivel planetar. Unii nu au ce să mănânce, alţii nu mai ştiu unde să arunce mâncarea, unii nu au un acoperiş deasupra capului, alţii nu ştiu în ce paradis să se odihnească, unii doresc pacea, alţii comercializează arme sofisticate, unii insistă pe educaţie, alţii preferă anarhia, unii fac recurs la tradiţii, alţii le repudiază, unii… Acestea se petrec în toate comunităţile, de la cea mai mică până la omenire în întregul ei.
Infinite lumi paralele. Paralele până când interesele celor mari, celor puternici militar şi financiar, fac să fie încălcate liniile, cu promisiunea, de cele mai multe ori, mincinoasă, că intervenţiile sunt favorabile celor asupra cărora se acţionează, ceea ce nu înseamnă că drumurile se unesc, nu, ele rămân paralele, pentru că cei bogaţi devin mai bogaţi, iar cei săraci devin mai săraci. Modificările intervin însă în raporturile dintre cei săraci; îi fac mai ostili, îi rup de tradiţii şi-i obligă să îmbrăţişeze idei, comportamente străine felului lor de a fi. Este momentul când intervenienţii îi critică, le aplică sancţiuni, îi derutează şi mai mult. Se întâmplă apoi ca însăşi existenţa lor să se dividă în lumi paralele, una gândesc, alta spun, alta fac, de teamă că nu sunt „cool”, că nu sunt acceptaţi.
Trăim, într-adevăr, vremuri paradoxale. Societatea postindustrială generează comportamente inadecvate, de supravieţuire. Părem că nu ne dăm seama. Ne dăm, dar am devenit prea comozi şi prea neîncrezători în noi înşine, avem nevoie de „tătuci”, nu numai la noi, în România, ci în toată lumea, deşi pretindem că suntem liberi, propriii stăpâni. Până când educaţia nu va fi prima opţiune a vieţii noastre, doar vom pretinde că suntem liberi. Educaţia, începând, esenţial, cu cei „şapte ani de-acas㔺i continuând cu recunoaşterea valorilor autohtone, tonic pentru personalitate, mândrie, încredere, şi a celorlalte valori umane de aici şi de pretutindeni, cu asimilarea cunoştinţelor din cât mai diverse domenii. Fără educaţie, paralele se vor înmulţi şi noi vom deveni puncte din ce în ce mai mici, mai întâi de neobservat, apoi dispărute. (Mioara VERGU-IORDACHE)