Începusem să credem că pacea este normalitatea

De-o vreme, parcă Martie începea întotdeauna frumos. Cu flori proaspete, cu sinceritate și dragoste împletite în firul purtător de simbol. Anul acesta este sub semnul tristeţii, al fricii, al deznădejdii pentru milioane de femei. Pentru că este război. Nu virtual. Nu o ficţiune. O realitate împotriva logicii, a raţiunii, a umanităţii. Un război pentru ceva încă nedefinit. Pentru că dacă un singur om moare, nu există niciun motiv, oricât de justificat de raţiuni politice, geostrategice. Deoarece, pentru fiecare om care moare, o mamă, o femeie suferă! Pentru că doar femeile au dimensiunea sacră a naşterii, a protejării vieţii de la concepţie până la sfârşitul ei. Nimic nu este mai trist decât exodul mamelor cu copii în braţe sau ţinuţi de mână. Nimic nu poate fi mai trist decât o mamă care află că i-a murit copilul pe un front care nu e al lui, nu are cum să fie al lui. Frontul morţii nu ţine de viaţă, de oameni. Este o altă dimensiune, pe care mai ales o femeie nu poate şi nu vrea să o înţeleagă.

Este, totuşi, 8 Martie. Inundată de verde sau de albul zăpezii, este o zi pe care nu avem dreptul să o ignorăm. Măcar azi să încercăm să aducem un strop de lumină, de frumos, de bucurie femeilor. Tuturor femeilor. Pentru că doar aşa şi viaţa noastră va fi mai frumoasă, mai trainică, mai senină.

Scriam mai demult, pentru că aşa cred, că mi-ar plăcea să fie, pentru noi, femeile, Martie mereu. Pentru că este o lună a renaşterii, a vieţii. Pentru că, miracol, este luna când femeile se văd aşa cum le-ar plăcea să se vadă în fiecare zi în ochii soţilor, copiilor, prietenilor, a oamenilor, mai frumoase, mai iubite, mai respectate, mai bune, mai performante, mai utile. E păcat că, depăşind luna Martie, oglindirea se abureşte, se întunecă. Dar măcar o lună! Măcar o zi.

Merită femeile acestui pământ, măcar azi, indiferent de originea sărbătorii, de motivele ei, un armistiţiu, o încetare a tuturor conflictelor, merită pacea, liniştea, iubirea. E o utopie, ştiu.  Cum utopie este să credem că vom putea să dăm vreodată înapoi tot ce am primit de la mamele noastre bune. Pentru că ele, mamele, insuflă copiilor, în special copilelor lor devenite mame, să privească mai ales înainte, către fiii şi fiicele lor, nemaiputând să dea, din neputinţă sau neştiinţă, toată recunoştinţa pe care o merită mamele icoane. Dar, de cele mai multe ori, tot din ochii lor parcă mai stinşi izvorăşte speranţa, încrederea, imboldul… Ele au puterea de a ne obliga să continuăm atunci, când credem, simţim că nu mai putem. FEMEILE MAME sunt magice!

Uneori, ca anul acesta, sărbătoarea este umbrită. Dar învăţăm să preţuim pacea, liniştea. Începusem să credem că este normalitatea. Pe de altă parte, omenia, căldura, generozitatea reprezintă muguri ai luminii. Vor dispărea norii, pentru că aşa e normal, şi vom fi din nou bucuroşi, vom zâmbi şi vom iubi, vom face daruri de suflet fără tristeţi, frici, deznădejdi.  

La mulţi ani, Mamă, La mulţi ani, Femeie! (Mioara Vergu-Iordache)