În raniţa oricărui şofer se află o manivelă

Hermeneutica vechilor dictoane ne obligă la corectitudine. Nu putem ocoli sensurile, explicaţiile, încărcătura emoţională sau învăţămintele desprinse din aceste ziceri. Asta nu ne opreşte însă să căutăm înţelesuri noi, să parafrazăm, să iscodim ceea ce s-ar putea ascunde în spatele cuvintelor. La urma urmei, un sâmbure de adevăr există în orice poveste. Mai ales într-o lume în care se construiesc, cu hărnicie, mai degrabă ziduri de sute de kilometri, decât punţi. Iar în actuala situaţie internaţională, meseria de mareşal este una foarte grea. La fel şi cea de conducător auto. Vă întrebaţi, în primul rând, ce legătură poate exista între cele două onorabile profesii şi, în al doilea, cum ar putea fi acestea asociate. „Orice soldat poartă în raniţă un baston de mareşal”, ştim asta. Urmând firul logic, şi aducând zicerea în zilele noastre, orice şofer poate ajunge mareşal, şi orice mareşal ar trebui să ştie să ţină un volan în mână, fiindcă aşa cum în raniţa şoferului se află bastonul aurit, aşa şi în raniţa mareşalului poate sta cu mândrie, ascunsă sub zorzoane, o nobilă manivelă din fier lustruit. Aici nu contează rangul, originea, ci doar dibăcia, priceperea de a face lucrurile aşa cum trebuie, în sfârşit, nu în grabă, dar în niciun caz pas cu pas. Depinde de epocă, de context, de devotamentul sau, după caz, de slugărnicia celor din jur. Blazonul nu mai are relevanţă. E suficient să prinzi momentul potrivit pentru a te cocoţa în vârf, ceea ce trimite, cu oarecare îngrijorare, la meseria de alpinist utilitar, ştiţi, băieţii aceia vânjoşi care spală geamurile zgârie-norilor şi, deşi îşi riscă zilnic viaţa, nu sunt luaţi în seamă de nimeni. Desigur, orice e posibil, dar să nu amestecăm meseriile. Lucrurile se complică atunci când facem o analiză a rezultatelor. Dacă un mareşal nimereşte cu basculanta în gard, nu-i bai, cheamă câţiva soldaţi să pună stinghiile la loc. Dacă aceeaşi basculantă circulă în zig-zag, lovind la nimereală tot ce îi iese în cale, nu mai e acelaşi lucru.

Ideea este că poţi porni o maşinărie cu ajutorul manivelei, însă trebuie să fii tot timpul atent la oişte şi, mai ales, să te pricepi la asta. Pe scurt, multe se pot afla într-o raniţă, însă în niciun caz o manivelă care să te aşeze moţ în vârful ierarhiei atunci când nimic nu te recomandă pentru asta. Fiindcă între aceasta din urmă, baston şi sceptru este o diferenţă uriaşă. Preşedinţii poartă acest simbol ca pe o povară pusă pe umerii lor din voinţa poporului, monarhii au o coroană pe cap, ca simbol al voinţei divine, şi unii şi alţii au însă nevoie de har, propria voinţă nu e suficientă, în special în cazurile în care nu este dublată şi de putinţă. Toţi cei aleşi sunt condamnaţi la raniţă, una grea, care îi obligă la cumpătare, înţelepciune, măsură în toate, atenţie, dibăcie în complicata artă a diplomaţiei. Pentru mulţi, sistemul monarhic ereditar ar fi de preferat celui electiv. Mă număr, cu sfială, printre ei. Nu de alta, dar astfel am fi fost scutiţi de spectacolul grotesc al ultimelor luni, am fi ocolit fatalitatea de a alege răul cel mai mic, am fi evitat o mulţime de divorţuri, violenţe în familie, stricarea unor prietenii de-o viaţă, ne-am fi simţit, poate, reprezentaţi cu adevărat şi ne-ar fi fost mai uşor să ne privim în ochi cu seninătate. Pentru că aceasta este, de fapt, problema: în ultimele decenii, nimeni nu ne-a dat senzaţia că ne reprezintă cu adevărat, că ţine, măcar uneori, cont de părerea norodului. Un lung şir de nechemaţi, o interminabilă luptă pentru a pune mâna pe putere, o lungă serie de compromisuri aici, acasă, dar şi aiurea. Cu poalele ridicate în faţa străinilor. S-a întâmplat şi încă se întâmplă astfel fiindcă lipsesc reperele, simbolurile. Coroana, sceptrul, fie acesta din urmă prezidenţial, s-au transformat în manivelă, de-a lungul vremii, iar acum parcă mai mult decât oricând. Cu levierul nu poţi clădi o ţară şi nici repune pe şine un tren deraiat. A fi lider nu e o chestiune de orgoliu, ci una de cunoaştere, simţ politic şi patriotism. Ca să ţii bine volanul în mâini şi să stăpâneşti cum se cuvine, înainte de orice, mecanica dialogului. Şi să ştii, atunci când scotoceşti în raniţă, să scoţi la iveală sceptrul sau, la nevoie, bastonul de mareşal, înaintea altor lucruri inutile pentru tine şi naţiunea al cărei destin îl conduci. (Dragoş CIOCĂZAN)