IN MEMORIAM

Responsabilitate şi implicare în presa exilului

• Articol-document scris de Radu Câmpeanu în decembrie 1989

Prezint cititorilor publicaţiei Opinia Naţională articolul Dar exilul ce face?, scris de Radu Câmpeanu şi apărut în numărul din 1 decembrie 1989 al revistei emigraţiei româneşti  Buletin de Informaţie pentru Românii din Exil (B.I.R.E). Aducerea în atenţia publicului a acestui articol-document este un gest de cinstire a memoriei Seniorului liberal, a cărei zi de naştere a fost pe 28 februarie.

Documentul furnizează încă o probă a contactului permanent cu ţara, a responsabilităţii şi implicării permanente a lui Radu Câmpeanu în găsirea celei mai bune soluţii pentru România, pe toată durata exilului său. Cuvintele cheie ale acestui articol, apărut cu mai puţin de o lună înainte de căderea regimului comunist condus de Ceauşescu, scot în evidenţă parametrii doctrinei liberale a exilului românesc.

Nu se face o ierarhie între componenta politică (tirania din România) şi componenta materială, viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, ca aspecte negative care impun schimbarea. Cuvintele <foame> şi <frig> apar alături de manifestările absurde ale cultului personalităţii acelor ani din România, ovaţionarea exagerată a conducătorului.

Repartizarea echilibrată între cetăţenii din ţară şi cei din emigraţie a responsabilităţii pentru < dezintegrarea puterii lui Ceauşescu > este un aspect esenţial al acestui articol. Găsim astfel formularea deosebit de elegantă: < Dacă ne punem întrebarea ce fac cei din ţară, ar trebui să ne întrebăm şi noi, cei liberi din Occident, noi ce facem pentru a ajuta dezintegrarea puterii lui Ceauşescu? >. Observăm stilul de redactare al perioadei interbelice, cea în care a învăţat Seniorul Radu Câmpeanu, cu accentuarea nuanţelor prin repetarea pronumelui personal. Aici găsim repetat pronumele <noi>.

Radu Câmpeanu dovedeşte o înţelegere foarte bună a dimensiunii provocărilor viitorului imediat al acelor timpuri pentru destinul României. Putem spune că apare chiar o previziune istorică Formula < această mare şi periculoasă cotitură în care trebuie să se angajeze poporul din care ne tragem > conţine, pe lângă atenţionarea asupra punctului de cotitură din istorie care ne aştepta, un apel sufletesc la implicare, prin sintagma <poporul din care ne tragem>.

Pasul care urma să fie făcut după căderea lui Ceauşescu era numit de Radu Câmpeanu <reformele democratizante>. Aparent, trimiterea este făcută numai la cadrul politic, dar ascultând discursurile ulterioare ale Seniorului şi corelând cu doctrina liberalismului practicat în Europa Occidentală a acelor vremuri ştim că liberalismul politic avea ca unic partener liberalismul economic autentic.

Ideea Guvernului din exil este respinsă de Radu Câmpeanu, chiar în condiţiile internaţionale favorabile de la sfârşitul lunii noiembrie 1989. O astfel de ipoteză lansată de  „exilaţi prea entuziaşti” este justificată de Senior prin „nerăbdarea generală de a vedea şi în România începutul eliberării”. Vedem o legătură între gândirea lui Radu Câmpeanu în timpul exilului şi cea de după revenirea în ţară. Tot timpul a considerat că deciziile majore trebuie luate în interiorul ţării, nu în afara ei.  În contextual dat de atunci, Radu Câmpeanu insista pe soluţia de sprijin din exterior pentru factorii politici care ar fi putut acţiona în România: < ce putem face noi aici ca lucrurile să se schimbe acolo >. Nu accepta soluţia substituirii factorilor interni ai schimbării.

La sfârşitul articolului găsim practic o schiţă de proiect pentru România. Radu Câmpeanu defineşte obiectivul imediat al proiectului politic, contextul nou creat şi conjunctura favorabilă existentă (situaţia de fapt în termenii managementului de proiect), nevoia de modificare a raţionamentului politic şi a viziunii asupra instrumentelor de utilizat. Astfel spera că exilul poate contribui la construirea unui viitor mai bun României.  (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)

Dar exilul ce face?

La Bucureşti în sala Congresului, peste trei mii de oameni au aplaudat desemnarea unui sub-om în funcţia de dictator. Alte mii de glasuri, în stradă, au „ovaţionat” cu înspăimîntată conştiinciozitate tiranul care încătuşează, înfometează, minte şi batjocoreşte pe concetăţenii lui. Lumea a privit pe ecranele de televiziune acest spectacol degradant şi dezolant, întrebîndu-se cum de un popor întreg poate suporta netrebnicia şi arbitrariul, poate răbda foamea şi frigul fără să cîrtească. Ba mai mult, să permită unei cete de secături să ovaţioneze pe autorul acestor rele. Cine îşi poate închipui că în faţa unor asemenea realităţi nu se produce o reacţie protestatară sau o manifestaţie de stradă?

Pe buzele tuturor a apărut această  întrebare, explicabilă astăzi în contextul dezagregării succesive a regimurilor marxist-leniniste din Europa.

Dar dacă ne putem întreba ce fac cei din ţară, ar trebui să ne întrebăm şi noi, cei liberi din Occident, noi ce facem pentru a ajuta dezintegrarea puterii lui Ceauşescu şi odată cu ea, a blocajului revoltător care paralizează societatea românească?!

Ce credem noi, comentatori guralivi şi cîteodată pretenţioşi, despre rolul ce ne revine în această mare şi periculoasă cotitură în care trebuie să se angajeze poporul din care ne tragem? Cum înţelegem noi să sprijinim înfiriparea opoziţiei din ţară, dacă acceptăm să abandonăm pălăvrăgeala de cafenea cu care ne-am obişnuit şi care deseori ţine loc de analiză politică?

Fără îndoială că dorinţa unanimă este aceea de a vedea producîndu-se cît mai curînd înlăturarea lui Ceauşescu şi aplicarea reformelor democratizante în ţară. Speranţa că ceasul s-a apropiat şi că nu mai este vorba de o simplă ipoteză neverosimilă prin îndepărtarea ei, a făcut ca imaginaţia cîtorva exilaţi prea entuziaşti să se aprindă. De aceea acum cîteva săptămîni au circulat chiar zvonuri despre guverne în exil. Semnatarul acestor rînduri a fost creditat cu formarea unuia din ele. Aproape în acelaşi timp o altă persoană formase altul. Noroc că asemenea fantasmagorii n-au durat decît două-trei zile. Ele au reflectat însă nerăbdarea generală de a vedea şi în România începutul eliberării.

Lăsînd guvernele în seama celor care la timpul lor, vor avea să le formeze în ţară, s-ar cuveni mai degrabă să ne gîndim, cunoscîndu-ne limitele, la ce putem face noi aici, ca lucrurile să se schimbe acolo. Să ne gîndim dacă este bine să ne mulţumim cu informarea opiniei publice despre nenorocirea din ţară şi cu expedierea de mesagii şi scrisori adresate conducătorilor occidentali sau forurilor internaţionale în legătură cu situaţia din RSR. Desigur că toate aceste demersuri sunt utile, dar insuficiente în conjuctura actuală cînd a devenit necesară şi căutarea altor modalităţi de acţiune.

A sosit probabil timpul ca să incorporăm în raţionamentul nostru politic, în viziunea ce ne-o facem asupra prezentului şi viitorului, faptele noi, realităţile care au apărut recent la lumină în procesul eliberării ţărilor comuniste, realităţi pe care nu le-am luat în considerare pînă acum. Ori, de aici înainte, în funcţie de ele suntem chemaţi să ne analizăm posibilităţile şi să învederăm acţiunile, ştiind că deocamdată obiectivul imediat şi preponderent este înlăturarea lui Ceauşescu, cu familia şi clica lui.

Numai aşa va putea fi ajutată deschiderea drumului către libertate. (Radu Câmpeanu)