In du-te vino veritas

Fără doar şi poate, ideea de doctrină politică se află într-un mare impas. La nivel doctrinar, se manifestă din ce în ce mai des o afecţiune pe care medicii o denumesc „sindromul mâinilor încurcate” – există oameni cărora le este greu să identifice încotro e dreapta şi unde e stânga. Ceea ce nu e neapărat un defect, doar că atunci când vine vorba de politică, încurcătura poate da bătăi de cap. Cam asta se petrece de ceva vreme încoace: doctrinele tradiţionale pe baza cărora s-a structurat politica mondială se topesc una în alta, se întrepătrund, se reaşază una pe temeliile celeilalte, scopul fiind unul singur, supravieţuirea unui sistem care se adaptează greu la schimbările de mentalitate ale masei de votanţi. Existau trei ideologii politice pe care ne obişnuiserăm să le luăm în considerare, să ne raportăm la ele sau să le preferăm în funcţie de interesele, opiniile şi avantajele pe care ni le aduceau. Acestea sunt, mai precis erau, liberalismul, conservatorismul şi socialismul. Niciuna dintre ele nu mai răspunde astăzi exigenţelor realităţii din teren. Spectrul politic tinde să se deplaseze spre marginile sale difuze, incerte, beligerante. Ştiam că prin extremele ei stânga produce anarhie şi negarea ierarhiilor, iar dreapta ordine şi relativizări excesive. Prima îndeamnă la cumpătare egalitaristă, cealaltă la consum fără limite, scopul fiind o bunăstare închipuită. Ambele excelează la capitolul naţionalism şi se bazează pe o propagandă acerbă. Apariţia unor curente ideologice de graniţă a complicat şi mai mult lucrurile, dar nu a fost ceva neaşteptat fiindcă natura şi rădăcinile actualelor crize sunt total diferite de cele ale crizelor de sistem din secolele trecute. Nu mai există crize de supra sau subproducţie, ci crize ale resurselor şi crize de încredere. Nici un guvern, nicăieri în lume, nu mai mulţumeşte pe nimeni. Adaptarea politicului s-a făcut aproape peste noapte, astfel apărând două noi ideologii încropite din cioburile celor vechi: progresismul – având ca vârf de lance globalismul şi „salvarea planetei” de la un presupus cataclism ecologic, şi neocronismul – un fel de neoconservatorism care îşi trage seva din tradiţii, credinţă, naţionalism şi valorile vechii lumi adaptate însă secolului XXI. Ambele visează la o nouă ordine mondială după chipul şi asemănarea lor, sperând ca prin populism şi promisiunea unei lumi mai bune (niciodată construită de cineva undeva pe pământ) să atragă câţi mai mulţi adepţi. De fapt, în oricare dintre aceste două curente pot fi cu uşurinţă observate concepte şi fragmente „ciupite” de la vechile ideologii, apoi amestecate într-un voit talmeş-balmeş şi propagate mai ales prin reţelele de socializare. Noi sunt doar încrâncenarea, vehemenţa intoleranţa.
Pe vremuri, politicienii se întâlneau la un pahar cu vin şi dezbăteau, purtau polemici, uneori se mai oţărau unii la alţii, dar pacea lumii şi un anumit statu quo economic sau teritorial erau în permanenţă bătute în cuie, nimeni nu depăşea limitele. Astăzi, asistăm la un neobosit du-te vino între cancelarii, la un şir neîntrerupt de ameninţări, la un dialog al surzilor, toate terminate cu aruncarea paharului cu vin în ochii preopinentului. Am trecut, mai mult sau mai puţin şifonaţi, de un Război Rece şi suntem pe cale să dezlănţuim un altul, ceva mai fierbinte. Ce anume s-ar putea face pentru a reveni la normalitate? E o problemă de conştiinţă. Nu le putem cere politicienilor să se privească în oglindă, s-ar putea să nu le placă ce văd acolo. Nu putem spera la o revenire la vechile ideologii, fiindcă din cauza actualelor condiţii social-economice, acestea sunt realmente depăşite. Sau tocmai asta să fie problema, supraideologizarea? Minciuna, poate? Foamea de resurse? Fascismul şi comunismul, care s-au dorit modele revoluţionare la vremea lor, deşi cu diferenţe fundamentale între ele, au eşuat. Liberalismul, socialismul, conservatorismul par să o fi luat pe acelaşi drum, iar progresismul şi neocronismul, deşi fac deliciul mai ales al generaţiilor tinere, nu par să ofere un răspuns. Votul nu mai este motorul schimbării fiindcă este aneantizat de înţelegerile ulterioare. Poate ar trebui să schimbăm vinul? Atunci, cine ştie, poate că „veritas” şi-ar recăpăta sensul de odinioară… (Dragoş CIOCĂZAN)