În căutarea unui loc sigur

Există un loc sigur în România?! Un loc la adăpost de intemperii umane, de ură, de rasism, de hărţuire, de neglijenţă, indiferenţă… Aş fi zis că da, există, cu timp în urmă: biserică, spital, şcoală, spaţii culturale. Trăind şi văzând, pe rând, prin eliminare, rămăsesem la şcoală. Iată că nici şcoala nu mai este un spaţiu sigur. Îmi veţi replica, fără îndoială şi poate având dreptate, că mă înşel. Haideţi să facem pace! Toţi avem dreptate, pentru că, aşa cum eu nu am de gând să generalizez, nici dumneavoastră nu o veţi face. Dar experienţa îmi spune că răul se extinde repede şi fără măsură. „Nebuniile”, „năzdrăvăniile” copiilor de azi sunt periculoase, nu se compară cu „năzdrăvăniile” generaţiilor trecute: cu piuneze pe scaun, cu strigat: „recreaţie!”, cu adus vreo broască în clasă…sau cine ştie ce altă nebunie.

Trebuie să acceptăm că generaţiile mai cu experienţă am pierdut ritmul, i-am scăpat din mână pe cei mici. Poate pentru că am crezut că „libertatea”, ea însăşi, reglează lucrurile, induce şi aduce educaţia, comportamentul civilizat, empatia, respectul. Şi noi am continuat să ne vedem de treabă, adică de muncă, să alergăm la două chiar trei locuri de muncă, să le creăm copiilor noştri condiţiile materiale pe care noi nu le-am avut. În acest fel, am creat generaţia care astăzi are copiii care se autoeducă, nu la televizor, el este depăşit, ci pe internet, pe platforme care mai de care mai distractive şi mai „educative”.

Bunicii, altă dată o „instituţie” de educaţie, astăzi sunt consideraţi vetuşti, sfaturile lor, perimate, enervează pentru că se mişcă mai încet, aud mai puţin, văd mai greu…şi nu de multe ori auzim că „fac umbră pământului degeaba”. Nu prea sunt lăsaţi să vorbească pentru că, din start, se consideră că nu ştiu, că nu au dreptate. Nu de puţine ori vedem copii, unii cu copii, care ignoră orice regulă elementară de civilizaţie, care dau lecţii de ecologie, de economie, de iubire vârstnicilor despre care nu ştiu nimic, dar nici nu vor să afle. Că poate ar afla că nu au inventat ei, tinerii, roata şi nici nu au pus coada la prună! Limbajul este inacceptabil. Şi ştim, „la început a fost cuvântul.” Toţi pretind că ştiu limba română, dar, mai ales, limbi străine, învăţate din emisiunile/filmele pe care le urmăresc, în general pline de argou, pe care-l înţeleg sau nu, dar este „cool”. Şi tot din ştirile/emisiunile/filmuleţele de pe platforme sociale au împrumutat şi comportamentul agresiv la adresa cadrelor didactice, a colegilor, a persoanelor în vârstă, chiar a familiilor.

Nu am spus nimic nou! Toată lumea vede ce se întâmplă. Dar ce facem? Cât mai suntem spectatori, cât mai stăm cu mâinile în sân? Cât mai studiem „dezvoltare personală” aşteptând… aşteptând ce? O emoţie puternică venită de la propriul copil, care, de „fun”, poate săvârşi un furt, un viol, consum de droguri, beţii, crime…? Ce facem cu copiii noştri? Ce facem din copiii noştri?! (Mioara VERGU-IORDACHE)