Împreună? E mai greu la voi!
Data:
16 noiembrie 2018
Dacă eu spun că e un sacrilegiu să-ţi vorbeşti ţara şi conaţionalii de rău (în general, nu în cazuri concrete, argumentate!) mă voi trezi cu apelative dintre cele mai diverse şi mai colorate: că sunt naţionalistă, neocomunistă, colportoare de idei vetuste, otrăvitoare… ca să mă păstrez într-un plan civilizat. Dacă aceleaşi gânduri sunt afirmate de străini, aceleaşi păreri, probabil, cum este în „tradiţia” noastră, că vor fi (măcar) ascultate şi vor fi prilej de meditaţie.
Pe aleile din campusul Politehnica, Bucureşti, un tânăr, venit din Europa de Vest (părea din Germania sau dintr-o ţară nordică) la studii în ţara noastră, povesteşte unui coleg român întâlnirea cu România prin intermediul unui tovarăş de călătorie din avion. (Ştiţi că aleile au urechi!) Într-o limbă română de apreciat, băiatul spune că, după ce l-a interogat cu privire la călătoria în România, privindu-i ceasul de la mână, românul bine îmbrăcat şi părând intelectual, vecin de scaun, l-a avertizat: „Ai grijă la ceas! Să nu rămâi fără el! La noi se fură!” Tânărul zice că a rămas uimit. Comentează că niciodată, dar niciodată, la el în ţară, vreun concetăţean ar gândi sau ar vorbi de rău în faţa străinilor de ceva sau pe cineva din ţara lui. „Cum puteţi fi aşa?”
Citesc pe Internet un interviu cu Ato Sumi, 33 de ani, soprană japoneză colaboratoare permanentă a Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca: „Dacă eu aş vorbi despre ţara mea aşa cum vorbiţi voi despre ţara voastră, ar însemna să n-am respect pentru casa mea, pentru familia mea.” Şi mai spune: „Cu făcutul de lucruri împreună e mai greu la voi. Japonezii, dacă-şi pun mintea să facă ceva împreună, poţi fi sigur că vor realiza ceva genial. (…) La români, în schimb, mi se pare foarte greu să realizeze ceva împreună. Ziceţi tot timpul: treaba lor! Şi daţi din mână. Eu nu pot să reacţionez aşa.”
Oameni de la Soare-Apune şi Soare-Răsare! Oameni diferiţi, din ţări diferite, dar dezvoltate. Aceeaşi educaţie în spiritul dragostei şi respectului pentru ţara lor. Oameni care nu vor fi niciodată interlocutori la o bârfă despre ţara în care s-au născut, despre concetăţenii lor. Oameni care ştiu că nu călcându-i în picioare pe ai lor vor ajunge ei mai sus.
Cum e la noi? Aşa cum ştim! Cu jalba-n proţap la Înaltele Curţi, pârându-ne unii pe alţii şi, vorba lui Ato Sumi, „dând din mână”. A pagubă, evident. Şi fără să încercăm măcar să ne punem mintea să facem ceva împreună. Că, dacă, Doamne fereşte!, reuşim şi ne e mai bine?! Noi pe cine mai bârfim? Pe cine mai dăm vina? Cum, cui şi de ce ne mai plângem? Cum mai râdem noi la/de glumele noastre, rezemaţi de-un gard ce stă să cadă, privind cu invidie la vecinul care construieşte? …
Există vindecare. Prin EDUCAŢIE. Numai să vrem. Vrem? (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
