Toate formele de organizare inventate de societatea umană au fost utopii. Toate s-au crezut veșnice, însă niciuna nu a rezistat mai mult de câteva secole. Niciuna nu a fost perfectă, nu avea cum, dintr-un simplu motiv: reflexele biologice ale rasei umane au fost, dintotdeauna, mai presus de norma socială. Altfel n-am fi avut războaie, colonii sau servicii secrete. De aceea, factorul timp are o importanță covârșitoare. O lume gândită să dureze veșnic se va prăbuși neașteptat de repede fiindcă nu va pricepe ce se întâmplă cu ea, de ce tot ceea ce, până ieri, a fost bun și acceptat de toată lumea, astăzi nu mai e așa. Cum cutează sclavul să ridice vocea la stăpân, cum îndrăznește iobagul să se sumețească la nobilul său, cine, când și de ce a inventat grevele, cum de nu mai stau tovarășii „la locurile lor”? Lumile acestea, considerate perfecte la vremea lor, erau, atunci ca și acum, bazate pe conflict. Interior și, uneori, externalizat din cauza foamei de resurse sau a rutinei și plictiselii. Regulile și tratatele internaționale, la o lectură mai atentă, nu fac altceva decât să consfințească acest crud adevăr. Teoreticienii istoriei și gânditorii se află în căutarea celei mai bune dintre lumi. Fără pretenția de a încerca măcar să fiu original: această lume nu există, fiind iremediabil opusă naturii umane. Cei care consideră actualele democrații consolidate drept un reper nu și-au pus bine ochelarii pe nas, altfel ar vedea fisurile din ce în ce mai căscate în zidurile clădite cu migală, timp de vreo trei secole, din cauza ignoranței.
Una dintre aceste utopii, cea mai scurtă de până acum, dacă ne raportăm la timpul istoric, desigur, a împărțit, cu dărnicie, iluzii în masă, promisiunea bunăstării generale, puterea în mâinile poporului, participarea tuturor la luarea deciziilor. Sistemul a eșuat pentru că piramida puterii era construită din cărămizi ideologice care aveau un mare defect: arătau foarte bine în stivă, dar erau greu de zidit. Cealaltă utopie a reușit – aici intervine din nou factorul timp – pentru că a găsit instrumentele prin care să întrețină, vreme îndelungată, iluzia. Democrația reprezentativă, ea însăși o utopie, este exact inversul celeilalte utopii: este ușor de zidit, însă stiva nu se micșorează niciodată, iar cărămizile costă scump. Prosperitatea maselor nu poate fi întreținută decât în condițiile consumului nemăsurat de resurse. Aici, toate sistemele se aseamănă între ele. Și toate au făcut aceeași eroare. A făcut-o și actualul conglomerat birocratic european. Să-ți bazezi succesul economic, timp de decenii, pe materii prime ieftine, produse petroliere și gaz natural importate de la cel mai mare dușman ideologic al propriului tău fel de a fi este dovada unui fenomen aproape patologic. Să lași inovația tehnologică și industriile de top pe mâna unor state pe care nu încetezi a le critica zi și noapte pentru că nu respectă principiile tale este, iarăși, de neînțeles. Clamarea unor criterii nu e suficientă, așa cum nu este nici impunerea lor altora. Armonizarea vine, de data aceasta, din compromis. Și asta, tot timpul o va demonstra, se face în secole de exercițiu politico-economic sănătos. Ceea ce nu a fost și nu este cazul. Nota de plată vine la final, după ce ai trăit pe veresie și constați că tot ceea ce părea de neconceput, când existau pe planetă două sisteme antagonice, este foarte posibil acum, când trăim, părelnic, într-o lume nouă, civilizată, așezată și solidară. Motivul nu e greu de dezvăluit. Atunci existau garduri, cortine și reguli, acum totul e teren viran. Din păcate, de data aceasta, timpul nu le mai poate vindeca pe toate, fiindcă noi toți credem în superioritatea propriei utopii. (Dragoş CIOCĂZAN)