I’ll be back!

Mă întreba un prieten zilele astea dacă nu mi se pare că domnul Nehammer seamănă cu Arnold Schwarzenegger, că are aceeaşi faţă colţuroasă şi dinţii la fel de laţi. Nu, nu seamănă. Domnul cancelar  este un rafinat politician european, are maniere, are ţinută şi un aer nobil, imperial chiar. Nu îl văd păcănind din Browning şi urlând, cu ochelarii de soare lăsaţi pe nas, „I’ll be back!”, băgând în sperieţi o întreagă secţie de poliţie sau – cu atât mai puţin – o întreagă Europă. Mi-l imaginez mai degrabă servind o cafea, liniştit, pe terasa unui bar discret din Viena domniei sale, schiţând planurile viitoarelor garduri ce vor înconjura continentul spre tihna cetăţenilor speriaţi de numărul (mereu altul şi mereu incert, după cum ne comunică domnia sa) migranţilor chitiţi să se stabilească în mitteleuropa al cărei centru este fără îndoială Austria. Pe de altă parte, mi-l amintesc pe Arnold în extraordinarul rol din „Poliţist de grădiniţă”. Se mişca precum un elefant într-un magazin de bibelouri, grijuliu să nu spargă ceva sau să nu rănească sufletul vreunui copil, ceea ce nu e cazul domnului cancelar, care a procedat exact pe dos, călcând în străchini cu lejeritatea omului obişnuit să facă asta fără remuşcări. Într-un alt film, „Minciuni adevărate”, celebrul actor nu face nimic altceva decât să mintă de la început până la sfârşit, cum că ar fi agent secret în slujba unei mari puteri străine, când de fapt el era doar un biet agent de vânzări aflat în pragul falimentului. Aici, parcă, parcă filmul bate viaţa, cele două personaje se întâlnesc cumva într-o poveste despre frustrare, lipsă de resurse şi dorinţa unei măreţii care nu va veni niciodată fiindcă, fir-ar să fie, minciuna iese întotdeauna la suprafaţă.

Tot ca în filme, a apărut şi problema boicotului unor companii sau bănci austriece din România. Este, desigur, o chestiune de demnitate. Nu e uşor să întorci şi celălalt obraz. Oricum, şi fără votul Austriei în Consiliul JAI, o mulţime de români intenţionează să-şi închidă conturile la BCR sau Raiffeisen, motivul fiind comisioanele uriaşe şi serviciile jalnice prestate de aceste bănci, pornind de la aplicaţiile online şi terminând cu frecvenţa blocajelor şi incidentelor de sistem care conduc la imposibilitatea efectuării unor plăţi online sau cu cardul. Chiar acum când scriu, sute de mii de oameni nu îşi primesc salariile sau nu îşi încasează veniturile din cauza unei erori a sistemului de procesare a plăţilor la Raiffeisen. Ascunderea profiturilor sau expatrierea ilegală a acestora, evaziunea fiscală, neplata redevenţelor şi alte asemenea isprăvi au fost până acum ţinute la sertar. Dar dacă Austria era de acord cu intrarea României în Schengen, s-ar mai fi discutat despre toate acestea? Cred că nu. Ne-am obişnuit să mergem pe burtă până ne însângerăm coatele, iar de vorbit, vorbim doar când ne ajunge cuţitul la os. Cine ştie câte lucruri, la fel de încâlcite şi murdare, zac încă încuiate prin fişetele instituţiilor  sub privirile celor care ne ceartă cu amânări şi MCV-uri, pentru ca mai apoi să-şi strângă unii altora, fericiţi, mâinile la Bruxelles.

Categoric,  niciunul dintre aceştia, deşi îşi umflă muşchii toată ziua, nu seamănă cu Schwarzenegger. Chiar dacă ne privesc pe sub ochelari şi ne tot strigă „I’ll be back!”, lăsându-ne să sperăm la ceva ce nu se va întâmpla niciodată. Dacă se vor întoarce, o vor face doar pentru că au mai descoperit pe undeva ceva de luat sau pentru a ne atrage atenţia că s-au desprins câteva şipci din gardul pe care vor să-l construim spre liniştea altora. O lume înconjurată de ziduri sau zăbrele, oricât de prosperă promite a fi, e totuşi un spaţiu concentraţionar. Enclavizarea nu este o soluţie, aşa cum nici o uniune cu două viteze nu este. Bunăstarea unora prin umilirea altora este o soluţie fără viitor nu neapărat pentru că produce frustrare, ci pentru că ucide speranţa.  (Dragoş CIOCĂZAN)