Ierarhia actelor normative în unele sisteme de drept naţionale din Uniunea Europeană (II)

Dreptul în Franţa (Informaţiile sunt preluate de pe site-ul web oficial al guvernului francez „Légifrance”, (https://www.legifrance.gouv.fr/Droit-francais/ Constitution/Charte-de-l-environnement-de-2004) este în mod esenţial compus din reguli scrise care sunt numite izvoare de drept. Poate fi vorba despre regulile adoptate de către state sau între state, pe plan naţional, însă şi despre jurisprudenţa instanţelor naţionale sau internaţionale sau despre regulile stabilite pe plan local, cum ar fi ordinele municipale sau ale organismelor profesionale, precum ordinul medicilor, regulile stabilite de către cetăţeni între ei, precum convenţiile sau contractele şi în sfârşit simpla cutumă.

Acest ansamblu este ordonat conform unei ierarhizări a normelor. Astfel, o regulă nouă: – trebuie să respecte regulile anterioare de nivel superior, – poate să modifice regulile anterioare de la acelaşi nivel, – generează abrogarea regulilor de nivel inferior contradictorii.

Izvoarele internaţionale de drept:
1. Tratatele şi acordurile internaţionale. Intrarea în vigoare a unui tratat în Franţa este supusă ratificării sau aprobării şi publicării. Anumite tratate se aplică în mod direct în ordinea juridică franceză, altele implică transpunerea printr-o normă internă.
2. Dreptul Uniunii Europene. Noţiunea de drept al Uniunii Europene face trimitere la regulile stabilite de instituţiile Uniunii Europene. Poate fi vorba despre recomandări, avize, regulamente, decizii sau chiar directive.
Izvoarele naţionale de drept sunt reprezentate de:
1. Normele cu valoare constituţională: 1.1. Constituţia din 4 octombrie 1958; 1.2. Preambulul Constituţiei din 27 octombrie 1946; 1.3. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 26 august 1789 şi – Carta mediului din 1 martie 2005;
1.4. principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii; 1.5. Legile organice de completare a Constituţiei.
2. Normele cu valoare legislativă: – Legea, adoptată de către Parlament, este subordonată Constituţiei.

Atunci când este sesizat, Consiliul Constituţional controlează constituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, adică verifică măsura în care sunt în conformitate cu Constituţia. Consiliul Constituţional poate fi sesizat de către Preşedintele Republicii, Primul Ministru, preşedinţii Adunării Naţionale şi ai Senatului sau de către şaizeci de deputaţi sau şaizeci de senatori. Consiliul Constituţional poate fi sesizat, printre altele, de către Consiliul de Stat sau Curtea de Casaţie, cu cereri de abrogare a unor legi în vigoare, prezentate de către justiţiabili, prin care se contestă, într-un litigiu în care aceste legi sunt aplicabile, conformitatea acestora cu drepturile şi libertăţile garantate constituţional.

În temeiul articolului 55 din Constituţie, tratatele internaţionale ratificate de către Franţa au o autoritate superioară legilor. Prin urmare, judecătorul administrativ şi judiciar respinge aplicarea unei legi care pare incompatibilă cu un tratat, indiferent dacă acesta a fost ratificat anterior sau ulterior legii.

3. Normele cu valoare de reglementare:
3.1. Ordonanţele. În conformitate cu articolul 38 din Constituţie, Guvernul poate solicita Parlamentului, pentru aplicarea programului său şi într-o perioadă de timp limitată, autorizarea de a lua măsurile de natură legislativă. Din punct de vedere formal, aceste ordonanţe sunt acte reglementare până în momentul ratificării de către legiuitor şi, prin urmare, pot fi contestate la instanţele administrative până când sunt ratificate.
3.2. Regulamentele sunt diferenţiate în funcţie de autoritatea care le emite: – decretele Preşedintelui Republicii sau ale prim-ministrului (atunci când sunt adoptate în cadrul Consiliului de Miniştri sau al Consiliului de Stat, acestea nu pot fi modificate decât în aceleaşi condiţii); – ordine (arrętés) interministeriale sau ministeriale; – deciziile de reglementare (décisions réglementaires) luate de către autorităţile delegate de către stat (prefect, primar..) sau autorităţile descentralizate (comună, departament, regiune).
3.3. Convenţiile colective. Codul muncii stabileşte regulile generale aplicabile condiţiilor de muncă. În acest cadru, partenerii sociali din sectorul privat (angajatori şi sindicate de salariaţi) negociază convenţii şi acorduri. Acestea definesc, astfel, ansamblul condiţiilor de lucru şi garanţiilor sociale aplicabile salariaţilor din structurile în cauză (industriile şi comerţul din domeniul reciclării, centrele pentru muncitori tineri, instituţiile de pensie complementară…). Acordurile colective se referă doar la un domeniu special (salarii, timp de lucru…). Convenţiile şi acordurile colective pot fi încheiate la nivelul unui anumit sector (ansamblul întreprinderilor care exercită aceeaşi activitate pe un teritoriu dat) al unei întreprinderi sau instituţii. Convenţia colectivă poate fi „extinsă” de către Ministerul Muncii, Relaţiilor Sociale şi Solidarităţii sau Ministerul Agriculturii şi Pescuitului şi se aplică în acest caz tuturor structurilor ramurii de activitate pe care o vizează.

Germania este un stat federal format din 16 state componente – landurile. Prin urmare, există legi federale care se aplică pe întreg teritoriul Federaţiei şi legi ale landurilor, care sunt valabile numai în landul respectiv. Fiecare land are propria sa Constituţie şi, în cadrul legal stabilit de Legea fundamentală, acesta are de asemenea puterea de a adopta legi, precum şi instrumente de reglementare şi reglementări locale.

Legea fundamentală se află în fruntea ierarhiei normelor interne. Aceasta are întâietate faţă de toate celelalte izvoare de drept intern şi, în calitatea sa de Constituţie, reprezintă instrumentul pe care se bazează întregul sistem juridic german. Orice dispoziţie legală adoptată în Germania trebuie să fie compatibilă cu Legea fundamentală în ceea ce priveşte atât conţinutul, cât şi forma.

Normele generale de drept internaţional sunt subordonate Constituţiei, însă au prioritate asupra legilor Federaţiei şi ale landurilor. Legea fundamentală menţionează în mod explicit că astfel de norme generale fac parte integrantă din legislaţia federală, au întâietate faţă de aceasta şi generează în mod direct drepturi şi îndatoriri pentru locuitorii teritoriului federal (art.25). Normele generale de drept internaţional cu efecte juridice asupra indivizilor (aşadar nu numai normele care vizează statul) includ, de exemplu, garantarea unei forme adecvate de protecţie juridică pentru cetăţenii străini sau „principiul specialităţii”, prin care acţiunile penale se supun termenilor autorizaţiei de extrădare emise de statul care efectuează extrădarea.

Legile sunt subordonate Constituţiei. Puterile legislative ale Federaţiei în raport cu cele ale landurilor sunt enumerate în detaliu în Legea fundamentală (articolele 71-74).

Instrumentele de reglementare sunt subordonate legilor şi pot fi emise de către Guvernul federal, de către un ministru federal sau de către guvernele landurilor.

Reglementările locale au o forţă juridică inferioară instrumentelor de reglementare şi pot fi emise de către o persoană juridică care funcţionează în temeiul dreptului public (de exemplu, o municipalitate).

Legislaţia landurilor nu poate intra în conflict cu legile federale. Articolul 31 din Legea fundamentală stipulează că „Legislaţia federală are întâietate faţă de legislaţia landurilor”. Acest principiu se aplică indiferent de statutul ierarhic al normelor juridice de drept aflate în conflict, astfel încât, de exemplu, un instrument de reglementare federal are întâietate faţă de Constituţia unui land.

Izvoarele de drept din Italia (Informaţii furnizate de statul membru al Uniunii Europene pe portalul european e-justiţie:https://e-justice.europa.eu/ content_member_state_law-6-hu-ro.do?init=true&member=1) sunt, în ordinea importanţei:
1. Constituţia reprezintă principalul izvor de drept. Este elaborată de o putere constitutivă şi poate fi modificată numai prin intermediul unei proceduri speciale – mult mai complexă decât cea necesară pentru modificarea legilor de drept comun;
2. Legile (codurile şi alte legi parlamentare) reprezintă rezultatul dezbaterilor desfăşurate atât în Camera dei Deputati (camera inferioară) cât şi în Senato (camera superioară) şi trebuie puse în aplicare şi respectate pe întregul teritoriu al Italiei. Sunt excluse legile speciale adoptate pentru anumite teritorii sau evenimente – de exemplu ca răspuns la un cutremur;
3. Legile regionale au putere juridică numai pe teritoriul regiunii în cauză şi conţin dispoziţii privind numai anumite aspecte. În anumite domenii, legile regionale pot fi integrate în legile statului (dacă există) sau pot deveni exclusive (în absenţa unei reglementări naţionale) – în ceea ce priveşte comerţul, educaţia, cercetarea ştiinţifică, sportul, porturile şi aeroporturile, securitatea ocupaţională şi bunurile culturale.
4. Regulamentele reprezintă instrumente care conţin norme detaliind punerea în aplicare a legilor, atât naţionale cât şi regionale;
5. Dreptul cutumiar
Un referendum poate fi un izvor de drept, dacă acesta abrogă (anulează) o lege anterioară.

Legislaţia este deschisă interpretării, iar jurisprudenţa poate influenţa deciziile ulterioare. Cu toate acestea, jurisprudenţa nu este strict obligatorie, deoarece Italia are un sistem de drept civil în care legislaţia scrisă pozitivă reprezintă principalul ghid pentru cei care o interpretează.

Sistemul judiciar din Italia respectă normele internaţionale şi comunitare, atât cele cutumiare, cât şi cele scrise.

Articolul 1.2 din Codul civil al Spaniei prevede că dispoziţiile care contrazic alte dispoziţii de rang superior nu sunt valabile. Acest lucru presupune că este absolut necesar să se stabilească o ierarhie a normelor şi, în acest scop, Constituţia Spaniolă reglementează interrelaţia dintre diferitele norme, precum şi relaţiile ierarhice şi jurisdicţionale dintre acestea.

Conform acesteia, prioritatea normelor în cadrul dreptului spaniol este următoarea:
1. Constituţia: norma juridică supremă a statului, căreia i se supun toate puterile publice şi toţi cetăţenii. Orice dispoziţie sau act contrar Constituţiei este lipsit de valabilitate. Este structurată în două părţi clar diferenţiate din punct de vedere al conţinutului: a) partea dogmatică şi b) partea organică.
2. Tratatele internaţionale: acord scris între mai multe entităţi de drept internaţional care intră sub incidenţa acestuia şi care poate cuprinde unul sau mai multe instrumente juridice conexe, indiferent ce denumire ar avea. Încheierea unui tratat internaţional care conţine prevederi contrare Constituţiei trebuie precedată de revizuirea acesteia (o prevedere similară conţine Constituţia României).
3. Statutul de autonomie: normă instituţională funda-mentală spaniolă a unei Comunităţi Autonome, recunoscută de Constituţia Spaniei din 1978 şi aprobată prin Legea organică. În statut sunt prevăzute, cel puţin, denumirea comunităţii, delimitarea teritorială, denumirea, organizarea şi sediul instituţiilor autonome, precum şi competenţele asumate.
4. Legea: există diferite tipuri de lege:
4.1. Legea organică cuprinde legile referitoare la definirea drepturilor fundamentale şi libertăţilor publice, cele prin care se aprobă Statutul de Autonomie şi regimul electoral general, precum şi alte legi prevăzute de Constituţie.
4.2. Legea de drept comun: cea care reglementează materiile care nu fac obiectul legii organice.
4.3 Decretul legislativ (sau Decretul regal legislativ) este o normă juridică cu rang de lege, care emană de la puterea executivă centrală (Guvernul), în virtutea unei delegări exprese făcute de puterea legislativă (Cortes Generales), cu referire la o chestiune specifică şi în domenii bine stabilite, dar nu în cele care aparţin legii organice.
4.4. Decretul lege (sau Decretul-lege regal) cuprinde dispoziţii legislative provizorii emise de către Guvern în caz de necesitate extraordinară şi urgentă şi care nu afectează sistemul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, îndatoririle şi libertăţile cetăţenilor reglementate în primul capitol al Constituţiei, regimul Comunităţilor Autonome sau dreptul electoral general. Trebuie supus imediat dezbaterii şi votului întregului Congres al Deputaţilor în termen de treizeci de zile de la promulgare.
Apelativul de „regal” din titulatura celor două decrete (decret legislativ şi decret-lege) vine din faptul că regele este responsabil cu emiterea acestor decrete aprobate de Guvern şi dispune publicarea lor.
5. Regulamentul: normă juridică cu caracter general emis de puterea executivă. Rangul său în sistemul ierarhic este imediat inferior legii şi, în general, este o dezvoltare a acesteia.
6. Normele emise de executiv au propria lor ierarhie în funcţie de organismul care le promulgă (Decret regal, Decret, Ordin ministerial etc.)
În plus, a fost stabilit un principiu al competenţei în ceea ce priveşte normele emise de Comunităţile Autonome prin intermediul parlamentelor acestora.
În concluzie, din cercetarea unor sisteme de drept naţionale, se constată că ierarhia actelor normative se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în rândul autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia actelor normative determină forţa juridică a acestora. Principiul de drept este că actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit normelor care le guvernează, de nivel superior. (Expert media Florin FĂINIŞI)