Hoinarii

Bătrânul deschide larg porţile bătăturii, stârnind nori de praf şi stoluri de orătănii panicate. Câinii latră a mirare şi se zvârcolesc în lanţuri smintiţi de zăduf şi neputinţă. Maşina elegantă intră în curte şi opreşte arogant, ridicând alte valuri de colb. Tânărul coboară scuturându-şi hainele şi tuşeşte fluturând din mâini a dojană. Printre norii de pulbere, bătrâna se apropie timid, ca o străină aproape, alungând cu colţul tulpanului un roi imaginar. Mamă! Tată! Bine v-am găsit sănătoşi! Îmbrăţişări, sărutări, totul în pripă, fără efuziuni inutile, timpul e preţios. Apoi, din portbagajul căscat ca borta unei peşteri fermecate ies pachete, cadouri, nimicuri, ambalaje lucind ţipător în ţiplele colorate, fleacuri pe care, probabil, nu le vor folosi niciodată. Sau le vor păstra cu chibzuială pentru vizitele la doctor sau pe la vreun ghişeu rece şi neprietenos. Nepoţii ţopăie în voie, alergând păsăretul şi smotocind mâţele toropite de căldură. Bătrânii zâmbesc îngăduitor şi îi mângâie pe creştet, auzindu-i cum vorbesc în graiuri pe care nu le pricep. Se uită râzător cum dispar în gurile flămânde pumni de cireşe şi nestemate rubinii de zmeură coaptă. Ioane, până aşează mamă-ta de masă, adu hârleţul ăla, să termin brazda asta. Tânărul îşi scarpină ceafa, încurcat. Ce-o mai fi şi ăsta, nu-şi aminteşte, caută prin batişte cu ochi pierduţi. Tot bâjbâind, simte în apăsarea tălpii ceva solid, tăios şi imediat o coadă de lemn îl pocneşte vârtos peste frunte. Ptiu, fir-ai a dracului de sapă! Bătrânul mustăceşte, îşi priveşte odrasla şi amândoi izbucnesc în râs. Vezi, băiete, că n-ai uitat? Zilele însă vor zbura, maşina argintie va ieşi din nou pe poarta din lemn, încărcată cu bunătăţi şi amintiri, iar în urmă vor rămâne din nou singuri bătrânii, cu ochi plânşi, precum chipurile palide ale sfinţilor din icoanele ferecate în alpaca, înlănţuite în salcie ofilită şi busuioc zbicit şi prăfuit. (Dragoş CIOCĂZAN)