Ho, ho, ho!

Tradiţiile contemporane despre sfânta sărbătoare a Crăciunului, despre Moşul darnic şi bun, numit când Gerilă, când Crăciun, reprezintă una dintre puţinele influenţe cu uşoare tonuri livreşti pătrunse în cultura europeană, de la Vestul la Estul continentului, deopotrivă în oraşe şi în mediul rural.
Imaginea pe care a căpătat-o astăzi faimosul personaj, aceea a moşneagului supraponderal care hăhăie ţinându-se de burtă, scuturându-şi de zăpadă barba albă şi mantia roşie, nu este nimic altceva decât un produs de marketing, o banală reclamă pentru un suc inventat la sfârşitul secolului al XIX-lea de un obscur farmacist american.
Şi totuşi, mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea. De altfel, în multe zone rurale din România, ziua de 1 ianuarie este denumită Crăciunul Mic, iar tradiţia bradului împodobit, apărută în Germania, pe la 1860, a pătruns la noi odată cu domnia Regelui Carol I. Originea sărbătorii este clar păgână, având rădăcini, atât în practicarea ritualurilor legate de solstiţiul de iarnă, cât şi în cultul Soarelui.
Să-i lăsăm însă pe cei mici să se bucure în voie de această magică lume a iernii şi a poveştilor ei. Nu avem voie să distrugem sufletul curat al prichindeilor cu aceste consideraţii raţionale. O lume bazată exclusiv pe date şi dovezi ştiinţifice ar fi îngrozitor de ternă, plicticoasă, obositoare. Fără basm şi poveste, totul s-ar nărui ca un castel din cărţi de joc. Ce trebuie să facem neapărat este să-i ferim pe micuţi de excesele publicitare, de lăcomie, ură şi invidie. Apoi, nu ne rămâne decât să privim lumea prin ochi de copil şi să ne bucurăm la auzul zvonului de iarmaroc învăluit în aburi de turtă dulce şi sunet de clopoţei, privind cerul pe care alunecă lin sania fermecată condusă cu dibăcie de cel mai iubit personaj al zilelor noastre. (Dragoş CIOCĂZAN)