Hienele nu pot privi la stele

A călcat apăsat pe podiumul sportului românesc, şi-a scuturat coama triumfător, a muşcat din mănuşa de box şi a lăsat urme de cauciuc încins pe asfaltul curselor auto. Dar când s-a aşternut liniştea, nu s-au adunat doar vulturii recunoştinţei – s-au trezit şi hienele tastaturilor, atrase de mirosul unui destin încheiat, neînţeles de ilustru pentru ele. În pădurea digitală, unde toţi sunt filosofi în pijama,  revoluţionari de profesie şi specialişti în orice, s-a stârnit o haită de voci urlând comentarii veninoase reunite într-un cor strident,  într-un moment care cerea tăcere. E cam întuneric acolo, în turnul de fildeş. Nici moartea nu scapă de condiţionalul neiertător al opiniilor  necerute. Se pare că nici măcar gloria nu e imună la revărsarea de acid agresiv picurat din sticluţele pline de emoji, fraze agramate şi semne de exclamare puse aiurea prin texte pentru a sublinia ignoranţa autorilor. „Ce atâta jale pentru un bătăuş?”. „Am ajuns să omagiem toţi derbedeii care dau cu pumnul. Ce mare lucru a făcut?”. Unii au venit cu pene de păun pe cap, declarându-şi neutralitatea morală: „Nu mă pasionează sportul, dar…” – şi din acel „dar” a răsărit floarea otrăvită a judecăţii nedrepte. Campionul nici nu închisese bine ochii, şi unii deja îi evaluau paşii, greşelile, tăcerile, victoriile şi eşecurile, convinşi fiind, într-un fel, că moartea lui le dă dreptul la microfon. Şi pentru că gunoiul prinde uneori viaţă, alţii au săpat şi mai adânc în sacoşa lor cu fantezii cu iz de mucegai: „Nu înţeleg de ce îl plânge atâta lume. Alţii au făcut mai mult şi nu-i plânge nimeni. Şi a fost şi plin de bani”. Bineînţeles, că doar moartea nu mai poate fi pur şi simplu moarte, ci trebuie să fie parte dintr-un puzzle imund pe care doar câţiva aleşi digitali îl pot desluşi pe ecranul telefonului, cu o doză bună de îndulcitor pe bază de ură şi invidie adăugat în cafeaua searbădă consumată în şi din prostie. „Sper să nu-l decoreze post-mortem. Chiar am ajuns să considerăm o valoare orice ciomăgar?”. În traducere liberă: nu meriţi să fii pomenit când te prăbuşeşti, dacă n-ai publicat o carte la Humanitas sau dacă n-ai strigat hăbăuc prin pieţe „Cine nu sare…”. E logica măsurii reci a consumatorului inept de propagandă, care scuipă pe morminte în loc să tacă.

Mihai Leu a fost un campion. Un simbol. Unul dintre puţinii români care nu s-a târât prin noroiul lumii, ci a luptat cu pumnul, cu voinţa, cu inima. Un om care a transformat sângele în performanţă şi durerea în trofee înfăşurate în tricolor. Pumnul lui a valorat mai mult decât zecile de cărţi cu mii de pagini, scrise de mediocrităţi aspirante la premii pe care nu le vor obţine niciodată. Dar se pare că, în ţara în care înviem doar când murim, nici moartea nu e scutită de tribunalul poporului cu acces la Wi-Fi. Şi aşa, campionul doarme, însă pădurea geme de opinii. Morala: să ne ferim să murim cunoscuţi – căci ultimul nostru duel nu va fi cu moartea, ci cu secţiunea de comentarii de pe Facebook. „Şi când eşti în şanţ, trebuie să priveşti la stele”. Poate, într-o zi, când vom învăţa că tăcerea nu înseamnă slăbiciune, ci reverenţă, hienele se vor mai domoli, nu vor mai sta precum corbii pe sicriu, nu-şi vor mai împroşca frustrările, nu vor mai considera moartea un concurs de popularitate şi vor privi la stele. Iar cei care nu au ridicat niciodată pumnul în faţa nedreptăţilor, ba chiar le-au susţinut fanatic, nu-şi vor mai permite să se răstească la un om care nu se mai poate apăra. Nici ura, nici durerea nu se pot măsura în like-uri, chiar dacă reţelele sociale sunt un spaţiu de exprimare în care suferinţa este combustibil pentru autosuficienţă – asta ne ţine în genunchi, ca naţie. Oamenii de valoare trebuie să dispară pe modul „silent”, ca nu cumva să întrerupă fluxul de ştiri „cool” despre mediocrităţi mondene şi năzbâtiile lor. Nu e despre moartea unui campion, ci despre cum am ajuns reci, goi pe dinăuntru, cinici, dar plini de păreri. Despre cum am pierdut respectul, decenţa, liniştea aceea care se aşternea în momentele de cumpănă. Pentru cei plecaţi e prea târziu, pentru noi, cei rămaşi, ar mai fi câte ceva de făcut. (Dragoş CIOCĂZAN)