Hänsel şi Gretel – punct şi de la capăt

Povestea celor doi copilaşi continuă, se pare. Ca oricare alt basm cu obârşia în uniformitatea mentalităţii omeneşti pe o treaptă primitivă a culturii, şi acesta dezvoltă noi pilde şi înţelesuri, se adaptează, capătă semnificaţii inedite în societatea contemporană, nu-i aşa, atât de selectivă, riguroasă, dreaptă şi civilizată. Personajele evoluează de la an la an. Protagoniştii, deşi rămân copii, se oglindesc altfel în ochii celor de astăzi, sunt parcă din ce în ce mai maturi, mai serioşi, le piere încet-încet ghiduşia din ochi. Dar există şi argumente logice în favoarea acestei transformări.
Bunăoară, cei doi sunt copiii unui tăietor de lemne, deci e normal să aibă un apetit sporit pentru tăierea copacilor şi o înclinaţie naturală spre cârdăşia cu personaje de basm (sau nu), care gândesc la fel. Ajunşi în casa vrăjitoarei, micuţii sunt pipăiţi cu sârg şi se constată că sunt prea slabi pentru a fi gătiţi. Vrăjitoarea cu inima şi chipul albastre îi pune la îndopat ca să-i poată împăna mai târziu. Hänsel, însă, se dovedeşte mai lacom şi înfulecă mai multe căsuţe de turtă dulce şi alviţă, vreo cinci-şase, unele extrase din dulăpiorul secret al vrăjitoarei, într-un moment de neatenţie al acesteia. Pentru ca totul să pară firesc, băiatul mâzgăleşte cu creionul nişte cifre aiurea pe opisul lipit pe uşa dulapului. Aşa n-o să ştie nimeni cât a înfulecat. Devenit supraponderal, micuţul începe să o irite pe bătrâna cotoroanţă. În primul rând, pentru că nu prea mai încape în cuşcă şi nici în propria-i piele, apoi pentru că este cam obraznic şi arogant şi se crede buricul pământului.
Gretel, mai sfioasă din fire, se căzneşte să-i mai domolească înfumurarea cam nepotrivită chiar şi pentru lumea basmelor. Dar nu reuşeşte. Hänsel e deja scăpat de sub control. Nici cuşca nu-l mai cuprinde, e prea strâmtă pentru el. Vrăjitoarea albastră îşi roade unghiile galbene şi îşi smulge părul din cap. În locul unui copilaş tocmai bun de pus în tavă, s-a ales cu un clapon ţâfnos şi bătăuş. E hotărâtă să-l trimită înapoi, acasă, şi se gândeşte serios la dieta raw-vegană.
Nu-mi pot dezamăgi cititorii: toate basmele au happy-end, deci nici povestea mea nu se încheie într-un potop de lacrimi. Voi ajuta cele două personaje să scape de dependenţa de alviţă, apoi le voi umple buzunarele cu pietricele albe şi firimituri de turtă dulce, cu speranţa că vor găsi drumul spre casă. (Dragoş CIOCĂZAN)