Hainele cele goale ale împăratului

Fiecare secol a adus cu sine o schimbare de paradigmă, ceva nou, altfel, care ne-a împins înainte. Şi niciodată această schimbare nu a fost pe placul tuturor, nu ne-a luat nimeni de mână să ne treacă drumul, să ne deschidă cu o reverenţă uşa noii lumi care tocmai se năştea. Aproape de fiecare dată a fost vorba despre un brânci zdravăn, o trezire bruscă la realitate. Începând cu Renaşterea, care ne-a scos din întunecata Epocă de Mijloc, continuând cu strălucitorul şi petrecăreţul baroc, trecând prin romantism, anii nebuni, două războaie atroce şi secolul vitezei, am ajuns, din ghiont în ghiont, în acest veac care trebuia să fie religios sau să nu fie deloc. Într-un fel, Malraux avea dreptate: cu siguranţă, acest secol este religios, doar că zeii se numesc altfel. Am trecut de la luminosul şi revoluţionarul secol XIX, cu teoriile sale despre afirmarea naţiunilor, la un uriaş sistem planetar, un fel de societate tribală globalizată în care suliţele, totemurile şi colibele seamănă izbitor unele cu altele.
Întreaga planetă s-a lăsat prinsă într-un dans haotic al formelor fără fond. Arderea etapelor nu mai este un fenomen care durează zeci de ani, ci numai câteva luni: evoluţia năucitor de rapidă a tehnologiilor de orice fel nu mai lasă timp de gândire, de reflecţie, de cumpănire. Mergi înainte sau rişti să fii lăsat în urmă, călcat în picioare, un ciudat arătat cu degetul de cei prea grăbiţi să mai vadă sau să înţeleagă că arborii cresc la fel de încet, că Soarele răsare din acelaşi loc, că râurile se încăpăţânează să curgă tot de la deal la vale. Povestea e acum pe dos: împăratul nu se mai plimbă gol, copleşit de aplauzele şi uralele curtenilor, mândru de inexistentele sale haine noi. Tot ce putem vedea de această dată sunt nişte haine care se plimbă goale, fără a-l conţine pe împărat. O butaforie de doi bani încropită din cârpe ieftine. O formă goală de conţinut, pentru că împăratul nu mai este decât un chip topit în mâzga uniformizantă a unui timp care ridică statui mediocrităţii şi ignoranţei de orice fel.
Tâlcul vechiului basm rămâne acelaşi, numai că acum nu se mai referă la linguşirea laşă a unui om, ci la zeificarea formei înşelătoare pe care acesta o capătă prin veşmintele sale. Adulăm o hologramă, ceva ce nu putem atinge. Ţesem zi de zi o capcană în care, la un moment dat, propria superficialitate ne va împinge. Momentele de cumpănă, însă, au un mare avantaj: ne trezesc periodic din visul arogant al unei existenţe pe care ne închipuim că o ducem aşa cum trebuie şi ne fac să vedem din nou, limpede, şi împăratul şi inexistentele sale haine noi. (Dragoş CIOCĂZAN)