Gore

Aşa mi-l voi aminti mereu: un munte de bărbat, înalt cât să rupă podul uşii, cu palme mari şi aspre terminate în degete lungi cu unghii îngrijite, dar smolite de atâta răsucit în ţărână, cu părul coamă, coliliu şi bogat, purtând mereu cămaşă albă frecată în busuioc uscat, şi brâu de piele groasă, crăpată, din care se iveau, ca în minunile vechilor omilii, tot felul de nimicuri. Omul care îmi luminase copilăria cântându-mi din frunză sau fluier, aducându-mi borcane pline cu licurici sau aşezându-mă turceşte în faţa blidului cu smântână presărată cu boabe de zmeură şi fragi.

Cel mai mare dintre cei zece fraţi ai bunicului, şi unul dintre cei patru care aveau să supravieţuiască ambelor războaie, ceilalţi şapte semănându-şi oasele în praful şi pădurile Europei, din Stalingrad până în Tatra, unchiul Gore era singurul care purta în semeţia ochilor şi în adâncimile memoriei o întreagă istorie trăită cu patimă. Copil fiind, a trecut munţii pe jos, alături de tatăl şi bunicul său şi de alte câteva mii de ardeleni băjeniţi din cauza prigoanei dezlănţuite de împărăţia de dincolo de munţi asupra oierilor români cărora le-au fost arse bisericile şi le-a fost retras dreptul la păşunat. S-au aşezat cu toţii în dealurile Olteniei de sub munte, unde Marele Rege Carol le-a dat zapis de vatră nouă şi dezlegare să-şi împrăştie uriaşele turme la păşunat. Pământenii le-au spus Ungureni, doar veneau din ara Ungurească!, şi aşa a rămas numele satului până în zilele noastre.

În vara fierbinte a anului 1986, am fost să îl văd. Împlinea o sută de ani. Când am ajuns, nu l-am găsit în curte. Plecase, călare, să dea roată oilor… Ca în tinereţe. După ospăţ, m-a luat deo-parte şi, strângându-mi umerii cu aceeaşi forţă de odinioară, mi-a spus că vrea să meargă încă o dată la Capitală. Dacă vrei, te luăm acum cu maşina şi te ducem la Bucureşti, i-am spus. M-a privit clipind nedumerit, ciudos aproape. Nu mă, prostule, la Viana vreau! În acea clipă, am început să iubesc şi să înţeleg istoria. Aceea trăită, izvodită din vieţi adevărate de oameni adevăraţi, din durere, dezrădăcinare şi speranţă. (Dragoş CIOCĂZAN)